„Nu te păcăli, Julia, viața nu se trăiește din amintiri transformate în regrete. Fericirea are nevoie de anumite certitudini, oricât ar fi ele de mici. (...) singurătatea e o tovărășie primejdioasă.” O lectură ușoară, plăcută, dar care are totuși capacitatea de a te pune pe gânduri. Relația copil – părinte (în cazul de față, fiică – tată), aparent simplă și totuși foarte complicată. Cât de mult din ceea ce ne amintim despre trecut este realmente adevărat? Cât de bine ajungem să ne cunoaștem unii pe alții? De câte ori avem șansa de a le spune celor dragi toate acele lucruri pe care ar fi trebuit să le spunem înainte de a fi prea târziu? Când este realmente prea târziu? O carte cu final deschis care permite fiecărui cititor să-și construiască propria versiune.

O profesoară de literatură iraniană conspiră cu șapte studente, citind pe ascuns literatură interzisă în țara lor. Unele dintre acestea provin din familii tradiționaliste, altele au un trecut întunecat. Cele şapte studente sunt neîncrezătoare şi tăcute la început, neobişnuite să-şi dezvăluie gândurile, dar curând îşi îndepărtează vălul ruşinii şi al fricii şi încep să vorbească deschis despre cărţile citite. În spatele fiecărei cărți, fetele își deapănă propriile povești, propriile istorii triste și înverșunate. Astfel, povestea vieţii lor se întretaie cu destinele unor personaje celebre din romanele lui Jane Austen, F. Scott Fitzgerald, Henry James sau Vladimir Nabokov. Şi acolo unde, afară, moralitatea islamică aduce asupra Teheranului val după val de spaimă şi teroare, iar fundamentaliştii închid universităţi şi cenzurează orice manifestare a expresiei artistice, înăuntru, în sufrageria lui Azar, femeile vorbesc despre cărţi, despre visurile şi dezamăgirile lor, despre fuga lor de realitatea crudă și despre iubire. O carte foarte bună despre o lume pe care o etichetăm, dar pe care abia dacă reușim să o intuim, fără a avea nici cea mai mică idee despre monștrii și îngerii pe care i-a cultivat în interiorul granițelor. Pentru o studentă occidentală poate fi șocant sau debusolant să afle despre ce riscuri își asumă personajele cărții doar pentru a putea citi cărți pe care ea ar prefera să le uite, închise, pe masă. Literatura reprezintă o modalitate de cunoaștere, nu pentru că putem învăța din ea, ci pentru că ne provoacă să pătrundem în lumi diferite, să ne raportăm la ele, să le înțelegem și să le acceptăm și să le respingem. „Citind Lolita în Teheran” provoacă cititorul să dea la o parte etichetele, voalurile negre și prejudecățile.

Ce pot avea în comun un bătrân în scaun cu rotile, un copil prins în războiul dintre părinți și o tânără care dorește să fie avocată? La prima vedere, absolut nimic, însă, după doar câteva pagini petrecute în compania lor, îți dai seama că sunt foarte asemănători. Toți trei au frici, toți trei își doresc dragostea și libertatea. Și fiecare luptă în felul lui. „Mâine poate am să rămân” este o combinație reușită între scene amuzante și episoade care te storc de emoție. Marone ne trece cu ușurință de la o stare la alta, ne determină să citim anumite pasaje de două ori. Prima oară pentru povestea lui, a doua oară pentru povestea noastră. „Mâine poate am să rămân” este despre libertatea de a alege, cu toate efectele care vin la pachet cu aceste alegeri. Rămâi și lupți, pleci și renunți. Orice ai face, viața nu este ușoară, dar e musai de trăit. Ai de învățat oriunde mergi, ai de iubit pe cineva sau de ajutat pe altcineva. Totul depinde de tine. „Mâine poate am să rămân” este o carte complexă, emoționează și surprinde în același timp. Este o carte potrivită pentru relaxare, mai ales că se citește repede și conține povești interesante.

Reeducarea de la Aiud a fost un succes pentru regimul comunist. Ministerul de Interne şi/sau Securitatea au pus la lucru în anii ’60 un vast dispozitiv reeducativ, compus din ofiţeri de Securitate. Rolul său era acela de a aplica deţinuţilor pedagogia «omului nou», prin care se urmărea transformarea opozanţilor (reali sau presupuşi) ai regimului în aderenţi (reali). La capătul acestui proces majoritatea absolută a deţinuţilor şi-a recunoscut vina faţă de regim, făcîndu-şi autocritica şi luîndu-şi angajamente că nu va mai pune niciodată în pericol puterea comunistă. Ofiţerii Securităţii erau aceia care stabileau dacă anihilarea politică a deţinuţilor era fără întoarcere. În peisajul memorialistic anticomunist, Demostene Andronescu reprezintă un caz paradoxal: în timp ce își dă măsura capacității analitice, utilizând surse documentare diverse pe care le integrează propriei experiențe, redactând una dintre cele mai importante lucrări dedicate reeducării de la Aiud, autorul vorbește prea puțin despre sine. Istoric de formație, Andronescu își dă măsura priceperii profesionale, oferindu-ne o lectură coerentă asupra unui subiect vast. Autorul nu-și propune să epuizeze subiectul și nici măcar să-l descrie în amănunt, ci tratează marile teme, oferind o viziune unitară asupra reeducării: autorii reeducării, metodele, scopurile și o parte din figurile eroice.

Cu un realism clinic și fără niciun pic de partizanat sau corectitudine politică, Allende reușește să surprindă toată confuzia, oroarea și disperarea umană, provocate războiul civil spaniol. Transferând perspectiva de la un personaj la altul, autoarea descrie nu doar evenimentele istorice dramatice prin care acestea trec, ci și întreaga atmosferă de sfârșit de lume, percepută din punctul lor de vedere. În aceeași măsură sunt menționate atrocitățile săvârșite de ambele părți combatante. Retragerea familiilor catalane înspre granița cu Franța, traversarea munților și soarta de refugiați internați în lagăre, ce-i așteaptă acolo, reprezintă o epopee în sine. „O lungă petală de mare” s-a născut dintr-o reală poveste de viață, aceea a unui prieten al scriitoarei, Victor Pey, transformat în carte în personajul Victor Dalmau. Datorită amiciției cu Victor, Isabel Allende a putut afla multe detalii din alte vremuri, genul de amănunte care nu sunt înregistrate literar, de la ceea ce mâncau oamenii în timpul războiului, la suferințele cauzate de frig, de boli, de fuga din fața terorii răspândite de trupele învingătoare. Victor a murit la 103 ani, chiar înainte ca Isabel, cu care a purtat o îndelungată corespondență, să-i trasmită forma finală a manuscrisului pe care l-a inspirat. „O lungă petală de mare” oglindește dureros de limpede și intens ororile războiului, dezmembrarea familială, drama refugiaților nedoriți, dar și integrarea emigranților acceptați în țesuturile sociale ale unei noi țări, forța dragostei în conturarea unui țel proaspăt și puterea speranței ce susține perseverența, cea care face ca dorințele să se împlinească.

”Un om nu are o inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este un cerc și posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit la momentul potrivit. Consecințele acestui lucru sunt că mereu găsesc oameni în cel mai bun moment al lor și în cel mai rău. Văd urâțenia și frumusețea lor și mă întreb cum poate cineva să fie în două feluri în același timp. Totuși, ei au un lucru pe care îl invidiez. Oamenii, lăsând la o parte orice altceva, au bunul-simt de a muri.” O poveste spusă prin vocea unui personaj narator extrem de straniu: moartea însăși. Aceasta pornește un soi de dialog imaginar cu cititorii, provocându-i prin mesaje simple, dar dure. Destul de întâlnită în literatură, dar prezentată diferit, de această dată, Moartea îmbracă și poartă cu mândrie o haină a “umanității”; invită cititorul la o discuție și își dorește ca el să meargă cu totul pe mâna ei și să-i acorde încredere. Introducerea cărții pare a fi o discuție amicală la o cafea între doi oameni care abia s-au întâlnit și care își doresc să se cunoască. De aici începând, este opțiunea cititorului dacă este curios să-i afle povestea. Este o poveste tristă, dar minunată de dragoste…pentru cărți și pentru puterea lor de uni suflete, de a crea lumi pe fundalul unui război care tocmai asta își propune: să le distrugă. Universul creat este dominat de razboi. Ne aflăm in Germania nazistă, și tot ce se aude în jur este șuieratul rachetelor, alarmele sirenelor care anunță noi bombardamente, clădiri dărâmate, iar în centru, o fetiță, Leslie, care caută o rază de lumină prin praful zidurilor prăbușite; și o găsește cu mult curaj tocmai datorită pasiunii pentru cărți. Este felul ei de a evada din acea realitate crudă și de a se asunde în poveștile pe care le citește.

O capodoperă a memorialisticii privind viața în închisorile comuniste. Cartea reprezintă o tulburătoare și indubitabilă dovadă și demonstrație că suferința poate fi transformată în operă de artă capabilă să mărturisească infernul istoriei și al sufletului omenesc. Scrisă cu talent, fără urmă de emfază și de dorință de revanșă și pe alocuri cu un umor fin, fără ură, „Tortura pe înțelesul tuturor” este o lectură obligatorie pentru toți cei care au curiozitatea să descopere trecutul. Pentru că nu avem dreptul să uităm! Pentru că a cunoaște trecutul este important pentru modul în care ne construim viitorul. Pentru că libertatea este importantă!

O carte extraordinară. Plină de simboluri, povești, semnificații și istorii de demult. Mult mai complexă decât celebra ecranizare cu Sean Connery, deși este un film reușit; cartea se poate citi în mai multe ”chei”: roman polițist, roman politic roman istoric sau roman filosofic. Cu alte cuvinte, o carte pentru fiecare. Nu se citește ușor, plină de citate în limba latină fără a căror traducere firul poveștii se întrerupe. O carte pe care ți-e greu să o lași din mână și la care merită să te întorci periodic pentru a redescoperi noi fațete și semnificații. Un labirint (cartea are în centru biblioteca-labirint a abației, bibliotecă în jurul căreia se țese intriga crimelor din abație) în care te pierzi, din care ieși și la care te reîntorci pentru a regăsi din nou personaje interesante, complexe, pline de mister și fascinante. Un labirint de idei, concepte, polemici. O invitație la meditație asupra binelui și răului, asupra unor timpuri demult apuse, dar a căror filosofie și mentalitate au modelat secole de existență și gândire umană.