„…Aleasa – un nou roman cu un titlu discret abscons, intr-un nume propriu, neobisnuit, prin participiu. Romanul are o arhitectura deosebita fata de celelalte creatii ale autoarei, aducand ca personaj inedit-un carnet-jurnal, iar prin analiza destinelor unora dintre personaje face o radiografie a societatii actuale, care  imparte oamenii in sfinti si nemernici. Autoarea prinde spiritul vremii in care  o lume parvine de la tara la oras, , surprinzand corect aparitia unei burghezii intelectuale perverse. Realizeaza portrete de neuitat cum ar fi acela al Alesei si al lui Leon… pe care gena, taria de caracter, iubirea fata de oameni ii fac sa depaseasca situatiile dificile prin care trec  si sa duca o viata normala. Autoarea face o satira rafinata a unor realitati pe care le traversam, creand personaje memorabile, tipice  zilelor noastre, scotand in evidenta faptul ca la noi oamenii de valoare si cinstiti sunt ignorati, ba chiar persiflati. Un roman incitant, un roman parabola…”(Ion Dodu Balan)  „…Eliza Roha poseda o panza freatica bogata din care isi extrage temele romanelor prodigioase (vreo 19 tiparite pana in prezent). Unele izvoare de inspiratie izbucnesc din real, altele din imaginar.

Aleasa se dovedeste o fresca a societatii romanesti post-decembriste, cand, fata de perioada ceausista,  avem o puzderie de mici dictatori/baroni…, romanul se citeste cu interes fiind foarte actual…”. (Lucian Gruia)

Fragment:

" In sfarsit, viata mea e pe cat de linistita, pe atat de haotica. Mi-e si nu dor de Costelus, sper si nu, am si nu viitor, sunt sastisita peste masura, plutesc intr-un echilibru precar si vietuiesc fara nicio noima, fara aspiratii. imi doresc schimbarea chipului? La ce mi-ar folosi? in sufletul meu .e un vid enorm. Gata cu scrisul.
*
Din cand in cand privesc pe furis pozele. Trebuie sa-i spun si colegei. De fapt, ea de cand m-am angajat a propus operatia de urgenta dar doctorul nostru de la policlinica i-a bagat mamei in cap ca e o chestie periculoasa, ca se poate intinde si mai mult ori Doamne-fereste! - Prostii, s-a burzuluit doamna Adriana, operati doamna copila si scapati-o de complexe. ii schimonoseste personalitatea, ce vreti sa faceti din ea, o sluga a tuturor, nu vedeti ca deja nu stie sa spuna nu sunt de acord?!

Ea a fost aceea care a pus-o pe mama sa-mi cumpere ochelari cu lentile mari, inchise la culoare, si tot ea m-a invatat sa ma fardez ca sa estompez cat de cat violenta petei maronii. Necazul meu a inceput din copilarie. Cred ca eram cea mai frumoasa fetita din oras, blonda cu ochi albastri, cu parul buclat, matasos si des, m-am lovit de ceva ori m-am intepat in ceva, odata cand m-am impiedicat. Ne jucam leapsa pe cocotate. A aparut un zbenghi cu un mot din graunte minuscul de pamant, mereu il zgariam cu degetelul, apoi s-a transformat in alunita si a tot crescut si s-a intins si innegrit, schimonosindu-mi chipul. Mare ghinion, e un blestem au decretat multe dintre cunostintele noastre. Mama ma poza numai dintr-o parte, din partea dreapta unde rama-sesem imaculata si splendida. Schimbarea culorii ochiului stang s-a produs insa de la vreo zece luni cand se schimba aproape in mod natural culoarea ochilor la bebelusi. Din cate povesteste mama, aveam ochisori mari si albastri ca niste floricele. Apoi unul, cel stang, a capatat reflexe caprui-verzui si am devenit ceacara, asa se numeste, treaba care nu deranja prea mult. De necrezut, ghinionul cel mare s-a produs mai tarziu, tot pe partea stanga a obrazului. "