Nu știu câți cititori mai au răbdare astăzi să se avânte într-o aventură epică de proporții, să se cufunde într-o epocă istorică, să fie martori la evoluția unor personaje din tinerețe și până la apusul vieții. Printre puținele lucrări de succes din ultima perioadă, lucrări cu o anvergură narativă cvasicopleșitoare pot enumera doar seria Gheață și Foc a lui George R.R.Martin și seria Millennium a lui Stieg Larsson. În vreme ce prima s-a integrat perfect în trendul magic-fantasy care a cucerit publicul contemporan și care a fost slujit din plin de ecranizările extrem de bine primite de spectatori, cea de a doua a mizat pe o revigorare a genului polițist și o deschidere spre culisele universului scandinav relativ opac cititorilor europeni și nu numai. Dincolo de aceste două triumfuri, greu de reprodus care oricum au reconfigurat mondial tendințe literare (așa cum a făcut și seria Harry Potter , Lord of the Rings sau seria cărților lui Dan Brown la vremea lor), am căutat o aventură epică de proporții care să iasă însă din aceste tipare fantasy/polițiste. Și am găsit una pe măsură, densă în recompense pentru cititorii răbdători și curioși în cartea lui Sebastian Faulks, Amprenta omului.

Romanul impresionant de documentat al scriitorului britanic îi transpune pe cititori într-o poveste întinsă pe aproape 50 de ani, de la finalul secolului XIX și până în prima jumătate a secolului XX, o poveste care are în centru două personaje: Thomas Midwinter, un tânăr din Anglia, provenind dintr-o familie destul de înstărită, preocupat de Shakespeare și de mintea umană, respectiv Jacques Rebiere, un tânăr din Franța, orfan de mamă care în ciuda originilor sale modeste, își păstrează o curiozitate consecventă în a descoperi mecanismele care guvernează natura. Amprenta omului urmărește, având ca background o epocă de avânt intelectual, destinele acestor băieți ambițioși, care își propun, nici mai mult nici mai puțin decât să schimbe la față reputația și abordările psihiatriei acelor vremuri. Așa cum dezvăluie romanul lui Faulks, psihiatria finalului de secol XIX se afla într-o faza de platou, de relativă stagnare, după ce Pinel rupsese cercul vicios al superstițiilor, restricțiilor și umilințelor la care fuseseră expuși bolnavii psihici, reușind să consolideze imaginea acestora de pacienți cu nevoi speciale și să pună bazele unei specialități medicale promițătoare.

La momentul la care Jacques și Thomas se întâlnesc, propunându-și să studieze asiduu, să întemeieze un parteneriat durabil și să înființeze o clinică în care să facă cercetări legate de mintea umană, psihiatria ajunsese însă într-un impas: după valul de optimism din primele decade ale secolului XIX, rezultatele se lăsau așteptate, iar nebunii păreau genul de pacienți care pot fi cel mult îngrijiți, nicidecum vindecați. Inspirați de cele mai noi cercetări din domeniu, poligloți și absolvenți ai unor universități prestigioase, Jacques și Thomas, sub îndrumarea unor figuri celebre precum Babinski, Charcot, Tourette sau Griesinger țintesc spre statutul de pionieri ai științelor minții, căutând să rafineze și să dezvolte teorii care să explice cât mai cuprinzător și mai bine fundamentat tulburările mentale. Reușind să pună la punct două sanatorii, călătoria promițătoare a celor doi pare să ajungă la răscruce atâta timp cât Thomas și Jacques se vor așeza, lent dar sigur, pe poziții teoretice tot mai greu de conciliat: în vreme ce Jacques va căuta să explice neurasteniile pornind de la premisa autonomiei mentalului, a crizelor născute din gânduri, înscriindu-se, prin teoria rezoluției psihofizice în paradigma desăvârșită de Freud și de psihanaliză, Thomas, aflat în căutatea mecanismelor psihozelor grave se va apropia mai degrabă de o perspectivă naturalist-darwinistă, căutând să identifice fundamentele biologice ale unor tulburări precum schizofrenia.

În cele din urmă, cercetările celor doi, mai ales cele ale lui Thomas vor confrunta cititorul cu o perspectivă fascinantă și provocatoare în ceea ce privește elementul care definește umanitatea și raporturile sale, intersectate în puncte esențiale, cu boala psihică. În paralel cu evoluția intelectuală a celor doi protagoniști care captivează și concentrează interesul pentru lectură, Faulks oferă, tocmai pentru a da adâncime și credibilitate figurilor sale și o explorare a formării lor personale: de la viața studențească, la frământările interioare și, mai târziu, la viața de familie, a soțiilor și chiar a copiilor lor. Cu toate că aceste elemente diluează puțin firul narativ principal (deși oferă pretexte minunate pentru a oferi cititorilor un popas în America sau în Africa dar și pentru a echilibra caracterul sofisticat și hiperintelectualizat al poveștii principale), ele au rolul de a întregi, în cele peste 700 de pagini ale romanului, portretul uman al celor doi protagoniști, un portret presărat cu triumfuri și eșecuri pe toate planurile, care îți dă senzația evoluției depline și progresive a protagoniștilor.

Integrând elemente de filosofie, psihologie, dar oferind și țesătura dramatico-literară care dă soliditate unei opere epice de asemenea proporții, Faulks reușește, prin această poveste impresionantă ca anvergură intelectuală și ca dimensiuni să surprindă istoria cristalizării abordărilor care au conturat direcțiile psihiatriei și cercetării mentalului din prima jumătate a secolului XX. Este perioada ambițiilor care au dat naștere unei schisme marcante în abordarea problematicilor legate de mental, o schismă care , din fericire, a găsit în ultimele decade, măcar premisele pentru o reunificare teoretică și metodologică care să să aducă la lumină misterele psihicului uman.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro