Fragment din volumul "Arta in istoria umanitatii" de Mary Hollingsworth:

 

„In toate epocile si in toate culturile a existat dorinta de a face arta: artistii s-au organizat, au fost stabilite reguli si statute, institutiile publice au promovat pastrarea operelor de arta in muzee. Nu s-ar putea scrie istoria completa a nici unei epoci si culturi fara a recurge la istoria artei sale care, la fel ca stiinta, este o componenta necesara si esentiala a sistemului respectiv. Legaturile dintre orase, regiuni, state si continente nu ar mai fi fost atat de intense daca arta nu ar fi actionat ca un puternic factor de comunicare si de schimb. Pentru toate religiile, arta a dat chip divinitatii, iar prestigiul statelor ar fi fost mai mic daca arta nu ar fi dat forma monumentala institutiilor, prezentand drept exemplare faptele si protagonistii din istoria lor. Orasele nu ar mai fi fost decat spatii anoste daca arta nu le-ar fi dat o anume caracteristica, facand vizibila traditia lor. Fara imaginile artei nu ar fi existat un cult al mortilor; natura nu ar fi fost obiect de cunoastere, ci doar sediu al unor senzatii dezordonate si confuze daca nu ar fi fost descrisa cu termenii artei: linie, forma, culoare. Prin raportul sau constant cu valorile universale, arta a aparut ca o revelatie a divinului si artistii au fost considerati fiinte inspirate, demiurgi, creaturi pamantene si sacre in acelasi timp. In realitate, arta este rezultatul muncii umane si al unor tehnici poate putin mai rafinate, dar in substanta nu mult diferite de cele ale mestesugului care a fost modelul direct, sau indirect, al acesteia de-a lungul secolelor. Productia era ca o piramida: la baza cantitate maxima si calitate minima, la varf calitate maxima si cantitate minima. Arta era calitate pura, fara cantitate: produsele sale erau unice si irepetabile. Ambele se bazau pe cultura si tehnica timpului lor, insa in sensul unei inventivitati crescute si nu al progresului tehnic: in toata istoria, arta a reprezentat momentul metafizic al muncii omului, scopul sau ideal. Artistii au fost intotdeauna interpretii si exponentii unei colectivitati; si daca opera lor era destinata celor putini, care detineau puterea, acestia erau considerati drept trimisi ai unei puteri superioare, divine. De aceea, in toata istoria sa, arta a facut legatura intre sfera puterii si aceea a muncii, contribuind astfel la omogenitatea organismului social. Abia o data cu Renasterea italiana si cu raspandirea sa in Europa, arta a trecut de la statutul de „meserie" la cel de „profesiune liberala" si artistii de la rangul de mestesugari la cel de intelectuali, incepand astfel sa apartina clasei conducatoare.”