Ce carte densă a scris spaniolul Ivan Repila în mai puțin de o sută de pagini! Povestea este rezumată în primele două propoziții de lectură:

‚-Pare imposibil să ieșim de aici, spune. Și adaugă: dar vom ieși.’

Doi copii, cel Mare și cel Mic se află pe fundul unui puț natural, adânc de șapte metri, în inima pădurii. Nu știm cum au ajuns acolo și nici dacă va veni cineva să îi caute. Cel Mare pare a fi pragmatic și autoritar, folosește violența când consideră necesar și pare să nu își piardă cumpătul în fața foamei, a frigului sau a setei. El este unul cu rolul său: trebuie să asigure supraviețuirea și ieșirea din puț, corpul îi este instrumentul, mintea are un singur țel. Cel mic este hârtia de turnesol a ființei prinse într-o situație inumană: pe el vedem cum se transformă trupul, cum se împuținează, cum suferă și cum se îmbolnăvește, și tot pe el vedem cu se deformează spiritul, până la adâncirea în nebunie, la pierderea limbii, la insuportabilitatea propriei existențe. Pe fundul acestui puț, în aproape cele nouăzeci de zile cât durează povestea, vedem fațete diferite ale relației dintre cei doi frați: uneori ni se pare că cel Mare este nedrept și violent, pentru ca apoi să descoperim că ne-am înșelat, alteori ura celui Mic față de deciziile celui Mare pare de nereparat, pentru ca apoi să ne atingă tandrețea care -i unește pe cei doi băieți năpăstuiți.

Repila reușește să inspire cu fiecare frază și să creeze un flux de stări și de simboluri care vrăjesc, surprind și la final clarifică.