Aceasta este povestea unui baietel german pe nume Bruno, al carui tata a primit o slujba foarte importanta, ceea ce inseamna ca toata familia trebuie sa se mute departe de oras, intr-un loc ciudat, unde casa lor e singura locuinta adevarata si unde in spatele unor garduri nesfarsite se afla sute, poate mii de oameni imbracati in pijamale in dungi. Bruno se straduieste sa inteleaga ce se intampla in jurul sau. Cititorul banuieste despre ce e vorba, dar bietul Bruno, nu. Porneste asadar sa exploreze imprejurimile si intrezareste un punct care devine o pata si pata, un baiat. Scrisa intr-un limbaj simplu, copilaresc, aceasta carte este mult mai mult decat o poveste pentru copii. Cititorul se va teme de momentul in care Bruno isi va pierde inocenta copilariei si va incepe sa intrezareasca adevarul, dar poate ca lucrurile vor evolua si mai rau si el nu va descoperi deloc adevarul. John Boyne este un scriitor irlandez, nascut la Dublin in 1971. A scris nenumarate carti si povestiri pentru copii. Cartea sa Baiatul cu pijamale in dungi s-a vandut in lumea intreaga in peste 2,5 milioane de exemplare si a fost ecranizata de curand de Miramax. Fragment:

"În partea aceasta a casei însă, peisajul era foarte diferit.
Începea destul de drăguţ. Chiar sub fereastra lui Bruno se afla o grădină. Suficient de lată şi plină de flori plantate în straturi perfect ordonate, îngrijite de cineva care stia că a creşte flori intr-un loc ca acesta era un lucru bun. Grădina părea ca o mică sursă de lumină, în coltul unui castel uriaş dintr-un ţinut mlăştinos şi ceţos, într-o noapte de iarnă intunecoasă.
Dincolo de flori existau un pavaj foarte plăcut şi o bancă din lemn, unde Gretel se putea vedea stând la soare şi citind o carte. Banca avea şi o plăcuţă prinsă pe ea, dar de la această distanţă nu putea să citească inscripţia. Era întoarsă cu faţa spre casă, ceea ce în mod obişnuit ar fi fost un lucru ciudat, dar în această situaţie putea să înţeleagă de ce.
La aproximativ şase metri depărtare de grădină şi de flori şi de banca cu plăcuţă, totul era altfel. Exista acolo un gard uriaş de sârmă, care se intindea pe toată lungimea casei şi mai departe, prelungindu-se în ambele direcţii, chiar mai departe decât putea ea să vadă. Gardul era foarte înalt, mai înalt decât casa în care stăteau şi din loc în loc era susţinut de stâlpi uriaşi din lemn, ca nişte stâlpi de telegraf. În vârful gardului erau flxate uriaşe suluri de sârmă ghimpată, în formă de spirală, şi Gretel se înfioră la vederea ţepilor ascuţiţi.
Dincolo de gard nu era iarbă; de fapt, nu se vedea niciun fel de verdeaţă pe nicăieri. În schimb, solul era format dintr-un pământ nisipos şi cât vedeai cu ochii nu se zăreau decât barăci scunde, şi din loc în loc clădiri mari pătrate, şi mai departe unul sau două coşuri fumegânde. Deschise gura pentru a spune ceva, dar în acelaşi moment îşi dădu seama că nu putea găsi niciun cuvânt pentru a-şi exprima surpriza, aşa că făcu singurul lucru raţio-nal posibil, adică o închise la loc.
- Vezi? întrebă Bruno dintr-un colţ al camerei, foarte mulţumit pentru că, indiferent ce era acolo indiferent cine erau ei, el îi văzuse primul şi putea să-i vadă de câte ori voia, pentru că se vedeau de la tereastra dormitorului lui, nu al ei, şi deci îi aparţineau lui, el era regele a tot ceea ce făceau, iar ea era doar umilul lui supus.
- Nu înţeleg, zise Gretel. Cine a construit un loc care să arate atât de nesuferit?
- E un loc nesuferit, nu-i aşa? fu de acord Bruno. Cred că barăcile acelea au doar parter. Uită-te cât de scunde sunt.
- Trebuie să fie un tip modern de case, reflectă Gretel. Tata urăste lucrurile modeme.
- Atunci, astea n-o să-i placă prea mult, comentă  Bruno. "