Stam pe terasa. In dreapta, un zid vechi, intins pana departe, acoperit cu frunzis. In stanga si in fata, mici gradini. E sigur, e aproape sigur ca n-o sa mai venim aici. Imbatranesti de cate ori te desparti definitiv, fara sa si mori. De multe ori, nu stii. Crezi ca ai sa revii. In realitate, o poarta si o varsta s-au inchis. Ne petrecem ziua, saptamana, anul, asteptand sa treaca. Nu din umoare neagra. Fiindca suntem nerabdatori. Sa vina, sau sa treaca cine stie ce. Iar zilele vin si trec, intr-adevar. Pana intr-o zi…A scrie despre moarte e una dintre acele iluzii ce permit sa ignori realitatea pe care o numesti. Nu ma gandesc la moartea mea pentru ca ma gandesc la moarte in general. Sau, si mai rau: nu ma gandesc la moartea mea pentru ca scriu despre moartea mea. Act pur de frivolitate. Suport vital. – Livius Ciocarlie