Enescu e, poate, exemplul cel mai frapant de compozitor la care bogatia darurilor muzicale – virtuozitatea violonistului, anvergura dirijorului, cultura, memoria cuprinzand stiluri si epoci intregi – a pus in umbra propriile-i compozitii. Mai mult, succesul de public al Rapsodiilor romane a facut sa treaca in plan secund adevaratele capodopere enesciene: Oedip si muzica de camera scrisa spre sfarsitul vietii.
Noel Malcolm, un remarcabil cunoscator al compozitorului roman, face un act de dreptate dezvaluind cititorului ce are mai profund original personalitatea muzicala a lui Enescu si caracterul sau fara fisura.