Cartea de debut a lui Helen Fielding, autoarea bestsellerurilor Jurnalul lui Bridget Jones si Bridges Jones la limita ratiunii

 

Traducere din limba engleza de Natima Mindrila

 

Celebritate pentru o cauza nobila este o satira cind amu­zanta, cind tulburatoare, ce aduce alaturi fastul mediu­lui artistic londonez si ororile unei crize a refugiatilor din Africa. Deziluzionata de viata ei ca agent de publicitate in Londra, ca si de iubitul sau, prezentator de televiziune de mare succes, dar care sufera de un puternic infanti­lism afectiv, Rosie Richardson paraseste splendoarea osten­tativa a civilizatiei si gaseste adapost in Safila, o tabara de refugiati din desertul african. Cind foametea loveste si un aflux masiv de refugiati ameninta sa copleseasca tabara, gu­ver­nele si agentiile umanitare intirzie sa ia masuri. Folosindu‑se de cunoscutii sai din mass‑media si con­stienta ca singurul mod de a aduce repede hrana in tabara este sa ceara ajutorul unor oameni celebri, Rosie se intoarce la Londra si isi asuma riscul de a organiza un apel umanitar. Peripetiile adunarii trupei de celebritati culmineaza cu obstacole neasteptate aparute in calea desfasurarii emisiunii salvatoare pentru tabara.

 

„Helen Fielding creeaza in Celebritate pentru o cauza nobila o versiune moderna a nebunului din Regele Lear: spune adevarul glumind neincetat, iar comedia de moravuri desfasurata in Londra infestata de stralucirea vana a industriei spectacolului si in Africa foametei lasa in urma aerul dulce-amarui al gloriei.” (The Observer)

 

„O povestire impresionanta... scenele din tabara sint tulburatoare si amuzante precum cele din MASH.” (Cosmopolitan UK)

 

    „Dupa inca aproximativ o jumatate de ora de drum, am auzit bazaitul unui avion aflat la distanta destul de mare. 

    — Hei ! Ce-i asta?

    — Un avion, Julian.

    — Al cui crezi ca este?

    — Probabil al celor de la ONU, am spus cu mai multa incredere decat simteam.

    Soferul mi-a aruncat o privire. Aparitia avioanelor atat de aproape de granita ne-a speriat pe amandoi, caci constituiam o tinta mai mult decat evidenta pentru aboutieni: noua vehicule in desertul deschis, transportand alimente pentru keftieni.

    — Ma gandesc, a spus Julian intorcandu-se spre mine cu ochii mariti, ma gandesc ca n-ar 

putea fi al luptatorilor alora rebeli, nu-i asa?

    — O, nu! Nu-mi vine sa cred! a exclamat Kate Fortune in culmea agitatiei. Mi s-a spus ca 

suntem in siguranta. Nu-mi vine sa cred! Am un copil acasa. Mi s-a spus ca suntem in siguranta!

    — Dar suntem in siguranta. Totul e in regula, suntem in Nambula, am mintit cu glas vesel incercand sa disting zgomotul motorului pe masura ce avionul se apropia.

    Dupa sunet nu parea MiG. Nu era MiG. Era un avion mic si zbura destul de jos. Ajunsese exact deasupra noastra. Ne-am uitat cu totii in sus prin parbriz. Era un Cessena verde-inchis, 

cu emblema fortelor Securitatii pictata pe laturi si se indrepta spre Safila. Asta ce mai putea sa insemne ? Nimic nu mai avea sens.

    La o ora distanta de Safila, ne-am oprit intr-un sat unde exista un restaurant – sau, mai bind spus, intr-un loc indescriptibil de murdar, cu ceaune clocotind pe foc si lazi cu apa minerala. Pamantul era acoperit cu iarba galbena si uscata presarata din loc in loc cu copaci strambi si piperniciti. Cerul era tot innourat, iar briza slaba nu reusea sa imblanzeasca fierbinteala opresiva a aerului. Era ora trei. Voiam sa ajungem la timp in Safila, ca sa putem distribui alimentele inainte sa se intunece. Oliver o luase deja la fuga peste iarba uscata, cu o rola de hartie igienica in mana. Toti ceilalti au inceput sa coboare, tinandu-se de sale si intinzandu-si bratele. Oameni imbracati in djellaba au aparut de nicaieri si s-au adunat in jurul camioanelor. Ne si vedeam implicati in te miri ce incidente si pierzand astfel timpul. Acum, ca ne aflam atat de aproape, imi doream cu disperare sa ajung. L-am intrebat pe proprietarul 

restaurantului daca are vesti despre ceea ce se petrece la Safila. Mi-a spus ca a auzit ca situatia e foarte proasta acolo, dar nu stia nimic altceva. Era greu de crezut ca tabara Safila ar putea redeveni ceea ce fusese in optzeci si cinci, dar stiam ca e totusi posibil. Nu dura foarte mult ca lucrurile sa scape de sub control.

    — Aaa... se poate manca mizeria asta? m-a intrebat Vernon facand un gest spre ceaun.

    — Depinde de cat esti de flamand.

    Corinna se asezase pe un scaun din metal, sub umbrarul de papura, continuand sa ramana complet detasata datorita ochelarilor de soare si walkmanului. Parea putin cam ciudat, dar banuiam ca e destul de zguduita si incerca sa nu-si piarda cumpatul. Kate poza pentru fotograful de la News, ghemuita intr-un grup de copii carora le cerea s-o imbratiseze. Pe neasteptate, si-au intors cu totii capul in acceasi directie si au luat-o la goana. Se indreptau spre Julian, care era inconjurat din toate partile. Se apleca spre ei, zambind radios ca Mos Craciun, apoi isi ducea mainile la urechi si scotea un raget ca de magar, facandu-i sa tipe amuzati.”