Comedia infloreste intr-o atmosfera degajata si placuta: trebuie sa fim convinsi ca suntem intr-un loc unde putem sa facem orice. Actoria de calitate are nevoie de exact aceleasi conditii. Jocul nu inseamna ca munca e frivola. Nici pe departe. Nu inseamna decat ca luam jocul in serios. Jocul incalzeste sufletul si linisteste mintea. E distractiv, eliberator, mobilizator si ne ofera acea combinatie captivanta de implicare si obiectivitate care ne permite sa cream sensuri, sa ne asumam riscuri si sa descoperim lucruri. - John Wright

Pe profesorul emotionat, curios si pasionat il auzi razand, ghemuit pe marginea scaunului, indemnand si provocand actorii sa joace. Mai functioneaza jocul? John, privind la publicul de langa el, verificand nu doar actiunea de pe scena, ci si actiunea din public. Ce se intampla aici? Ne-am plictisit? Cum putem sa imbunatatim jocul? - Toby Jones

Cartea e teribil de incitanta; atat de incitanta, incat dupa lectura iti vine sa te apuci sa faci tot ce scrie acolo... Lucru care, daca s-ar intampla, ar propulsa teatrul romanesc pe un „next level“ incontestabil. - Theo Herghelegiu

Fragment din cartea "De ce radem la teatru?" de John Weight

" Complicitatea cu publicul
Jocul de-a bataia din palme
Am Invatat acest joc de la Steve Harper. E cel mai bun exemplu de joc de contact cu publicul pe care I-am vazut vreoda. Pui pe scena diferite obiecte. Orice object e bun. Cineva iese din sala, iar restul grupului decide ce trebuie sa faca persoana respectiva. La inceput l-as juca simplu, de exemplu, sa-si puna haina pe el sau sä se urce pe un scaun. Bineinteles in cazul asta pe scena trebuie sa fie un scaun si o haina. Scopul jocului e ca persoana de pe scena sa termine actiunea propusa de grup, dar restrictia e ca cei din grup pot doar sa bata din palme in semn de aprobare. Nu este permis niciun alt mod de comunicare, iar jocul se desfasoara in taccere, cu exceptia aplaudatului.
Asadar, daca intru si-mi pun palaria, nimeni nu va bate din palme, dar daca ma uit la haina, e posibil sa Inceapa un ropot de aplauze. Daca ating haina, aplauzele pot sa devina si mai puternice, iar daca pun haina pe mine se ridica toti in picioare, plini de exuberanta.
Ce ma fascineaza la jocul asta e ca te obliga sa depinzi de public, si daca o faci sincer, fara sa interpretezi, e foarte placut pentru spectatori sa te priveasca, pentru ca ideile tale prind viata. Impartasesti in tacere gandul tau cu publicul ori de cate orite uiti la noi. E ca si cum ai vorbi cu noi: „Stiu ca nu v-ati referit la palarie", te-ai putea gandi, sau „A, va place haina, nu?". Aceste comentarii fara cuvinte fac ca jocul sa fie confortabil pentru noi. El nu se poate juca eficient daca nu comunici cu pubIicul. In clipa in care nu te mai simti la largul tau, pierzi complicitatea cu tine insuti, ceea ce devine agonizant de privit. Trebuie sa te simti bine si aplauzele iti vor creste increderea in tine. Asta poate sa-l influenveze pana si pe cel mai timid actor.
E ca jocul pentru copii Rece/Cald, dar punctul lui forte e ca te pune in postura de a nu sti ce sa faci pe scena in cel mai chinuitor mod posibil si astfel ne arata noua cum gandesti si cum  relationezi cu noi. Nu trebuie decat sa afli prin incercari si greseli ce am stabilit noi cat ai lipsit din camera. Nu trebuie fii amuzant sau sa ai idei stralucite. E de-ajuns sa mentii dialogul mut cu noi. "