De la celebra The God Delusion, semnată de Richard Dawkins (lucrare tradusă în românește și publicată la Editura Curtea Veche), probabil că nu a mai apărut o carte antireligioasă care să genereze un impact de piață atât de spectaculos, precum a făcut-o lucrarea lui Christopher Hitchens, devenită bestseller New York Times. Nu am putut să nu remarc faptul că, inclusiv pe www.libris.ro, volumul lui Hitchens tradus în limba română la Editura Litera a aprins un schimb de replici acid și ilar pe alocuri (umor involuntar, fără îndoială), între apărătorii religioși și detractorii liber cugetători.

Fără să fiu un partizan al vreuneia din pozițiile exprimate, m-am gândit că volumele manifest, în genul celor semnate de Hitchens sunt la fel ca și campaniile electorale: prea puțin schimbă voturile electorilor și prea puțin îi mobilizează pe indiferenți la vot. Iar dacă o campanie electorală e menită măcar să convingă categoria indecișilor (nu foarte mare, de altfel), o problemă precum alegerea de a crede în Dumnezeu cu greu poate fi rezolvată doar printr-o simplă lectură. Strategia lui Hitchens pare să fie însă alta: nu mizează pe o pledoarie rațională și etapizată (și asta se vede încă din subtitlul cărții sale, un atac total și explicit la adresa religiei, încărcat de judecăți universale: Cum otrăvește religia totul), ci mai degrabă, așa cum a sugerat la un moment dat un cititor într-o recenzie: îți aruncă paharul de martini în față și te lasă să te gândești la situație, dacă te mai poți stăpâni (pornind de la premisa că religia este cea care a aruncat cisterne întregi de martini peste populația întregului glob, timp de secole). Așadar la violența pe care o asociază religiei și Hitchens răspunde într-o manieră relativ extremistă și violentă- cel puțin după standardele unei argumentații de bun simț – ca și când singura cale de a ne trezi din somnul dogmatic în care încă ne mai legănăm rămâne doar ofensiva virulent㠖 menită nu atât să ne convingă, cât să ridice câteva probleme, să popularizeze discursul antireligios.

Teza pe care Hitchens caută să o susțină în volumul său este repetată obsesiv în fiecare capitol și este rezumată practic de subtitlul cărții: religia otrăvește totul – oferă o reprezentare eronată a originilor omului și universului, instituie o cultură a infantilismului și slugărniciei, este rezultatul și cauza unei reprimări sexuale patologice și o proiecție a năzuințelor umane. Fără să aibă o manieră sistematică de prezentare, autorul combină elemente de filosofie, politică, istorie, psihologie pentru a demonstra că religia este o întreprindere umană perversă, menită să subjuge și să iluzioneze. Abordarea filosofică nu aduce contribuții fundamentale originale (sunt reluate în mare parte răspunsuri la argumente cunoscute în disputele deiste: argumentul miracolelor, argumentul ceasornicului, argumentul revelației etc care sunt supuse îndoielii metodice și briciului lui Ockham), mai interesante sunt elementele istorico-politice pe care Hitchens le antrenează în demersul său, elemente care pun la îndoială unitatea și autoritatea biblică, care atrag atenția asupra contradicțiilor din doctrina creștină, islamică sau iudaică și activitatea reprezentanților și instituțiilor lor (din cele mai vechi timpuri și până astăzi).

Hitchens combate ideea conform căreia Biserica ne face mai buni (apelând la toleranța acesteia față de faptele și ideologiile reprobabile și apelând la examinarea incosecvenței mesajelor ei, adaptate în funcție de spiritul vremurilor ). Religia, așa cum o evocă autorul, nu oferă doar o viziune naivă asupra universului ci promovează o etică imorală (bazată pe cultivarea complexelor de vinovăție), sprijină agresiunea asupra copiilor, tabuurile sexuale și are un caracter tribal care amorsează ura interrasială și interetnică. Nici soluția orientală (spre care se îndreaptă contemporanii dezamăgiți de concepțiile iudeo-creștine) nu scapă ochiului critic: deși se pretind contemplativi, pașnici și vegetarieni, budiștii sau hindușii promovează pedepsele medievale și sunt disprețuitori la adresa gândirii critice și libertății individuale (considerate valori fundamentale de autor).

Erudiția lui Hitchens este impresionantă -autorul își valorifică din plin anvergura cunoștințelor (politice, istorice, bibliofile etc) însă o face selectiv și preferențial, căutând în mod transparent să producă doar un denunț unilateral al religiei, ignorând pe deplin orice fațetă a argumentației care i-ar putea pune la îndoială teza (deși autorul a fost, așa cum sugerează biografia sa, un reputat jurnalist). În esență partea cea mai solidă a argumentației lui Hitchens, dincolo de disputele legate de veridicitatea surselor biblice și de trecutul odios al Bisericii, rămâne ideea conform căreia o doctrină religioasă asumată în mod extremist pregătește și caută să legitimeze cel mai adesea o sursă organizată de violență. Hitchens pare să reia vechea idee pozitivistă conform căreia religia este doar un stadiu primitiv al cunoașterii umane, invalidat și depășit de evoluția ulterioară a epistemologiei. Cu toate acestea, însuși autorul recunoaște că nu ar interzice religia, atâta timp cât oamenii, la scară globală, chiar și în secolul XXI, par prea puțini evoluați spiritual și intelectual pentru a se confrunta matur și rezonabil cu ideea de singurătate în univers și cu ideea propriei lor finitudini. Însă așteptarea pasivă și denunțul ateilor virulenți nu par să fie soluțiile care să accelereze tranziția spre o asemenea evoluție. Poate că această tranziție ar fi posibilă doar în măsura în care nu vom căuta să abandonăm și să criticăm nevoile pe care le-a slujit religia, timp de secole, ci să căutăm așa cum propune proiectul mult mai echilibrat și mai original al lui Alain de Botton, să recunoaștem și să valorificăm, în forme laice, pildele și reușitele ei.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro