Textualisti de calibru avem in literatura noastra, daca ar fi sa ne gandim doar la Gheorghe Craciun, dupa cum avem si autenticisti ai adictiei, precum Alexandru Vakulovski. Cristian Fulas joaca pe ambele terenuri, reusind o sinteza de exceptie, in care tema scrisului nu se separa ca epura, ci se transforma din provocare estetica in problema existentiala, prinsa organic in tesutul stilistic si narativ, iar naturalismul brut si psihologismul de caz se transfigureaza, pe nesimtite, in agon peratologic, cu virtuti initiatice. Realitatea cotidiana, familiara si alienanta in acelasi timp (« Nimic nu putea fi in halul ala de real. »), irealitatea imediata a perceptiilor deformate de adictie, infrarealitatea perceptiilor subtile, care conduc pana la un Grundsein einer Nichtigkeit, se amalgameaza intr-un timp continuu, un « mai-mult-ca-prezent », dincolo de conventia curenta a cronologiei. Pas cu pas, trecand de la relatarea aparent anodina a «miscarilor zilnice » la fluxuri teoretizante la fel de aparent rebarbative, de la un registru stilistic tensionat la solemnizari (auto)ironice in cheie joyceana sau facandu-ne sa ne gandim cand la Blecher, cand la Burroughs, cand la Selby jr., cand la Welsh sau la Venedikt Erofeev, cu un umor pe alocuri irezistibil (dar nu neaparat senin: « Nimic nu seamana mai mult cu umorul decat tragedia pe care o traiesc eu »), suntem condusi «la limita lucrurilor si la capatul lumii». Plansul, castigat in urma unei experiente infernale, poate fi Inteles — chiar daca naratorul nu insista — si ca un dar al lacrimilor, ca « fericire » izbavitoare («Fericiti cei ce plang!...»), ca reintoarcere printre cei vii. Dupa plans: o carte adevarata printre mimicryurile literare curente."
O. Nimigean

Fragment:

"O iau incet la pas spre rezervatie, simt nevoia sa ma plimb putin ca sa imi treaca nervii. Stiu ca imi tremura mainile ca dracu, dar nu voi asta sa ma tulbure. Au mai tremurat si altadata, nimic nou. Ele tremura pentru ca au un stil al lor si niciodata drumurile astea de munte nu merg, drept, domne

e ceva stramb in ideea de drum de munte, probabil din cauza inclinatiei. Urc, asadar, ba la stanga, bn Ia dreapta, urc si incerc sa uit ce am auzit la telefoli, daca nu ai fi singurul vinovat pentru ce se cu marna, as intelege sa vorbesti asa, exact asa a zis stimata domnisoara. Nu o pot respecta pent asta, trebuie sa incep din nou sa o urasc

ca si cum toate drumurile de munte or fi asa de cretine? Sau faptul ca eu sunt in papuci ma face alunec continuu? in orice caz, putinele lucruri care le am ar trebui sa constituie fundatia potrivit, pentru un nou inceput care nu va intarzia sa apara, sunt convins de asta. Daca termin si cartea, voi fi

gata la ora doua trebuie sa ma intorc sa manam si nici macar nu am luat cu mine statia aia de la Salvamont, daca mi se intampla ceva iar nu sa fie bine. Saraca, fata aia de saptamana trecuta.

Sa-si rupa ea piciorul tocmai sus, spre creasta. Pana int luat-o baietii de la Salvamont de acolo a urlat (continuu 2 ore. Asa patesti daca nu te echipezi adecvat pe munte, tragedia e langa tine tot timpul, gata sa te ia in gheare. Spectrele tragediei. Iata un titlu pentru ceva

mai bun, cum spuneam, sunt suparat. Haide, ma, ce le-am facut eu lor? Stau linistit aici, departe, nu le cer nimic, abia daca schimbam doua vorbe la telefon, acuma ajungem sa fiu vinovat pentru orice. Inclusiv pentru boli ale altora. Frumos ne sade. La un moment dat, o sa vada ele, am sa Incep sa le uit de tot. Sunt pregatit sa incep sa le uit chiar acum

cand nu mai am nimic de pierdut si nimic de castigat si nu mi s-a pus niciun diagnostic in legatura cu tulburarile astea pentru ca, pur si simplu, nu am fost la niciun doctor. Doctorii, cum bine stim, sunt oameni periculosi care au tendinta sa te culce fara niciun motiv si sa te transforme in animal balos. Nu vom discuta cu ei.

Ma asez pe o piatra in mijlocul paraului. Aici voi sta eu, cu mainile impreunate, sa privesc apa. E aproape poetic momentul, stiu. Dar ce sa faci altceva, singur pe un munte unde nimeni nu urca? "