Notiunea lui Harold Bloom de anxietate a influentei – afirmatia sa ca scriitorii puternici fac istoria literaturii citindu-i si interpretandu-i gresit pe predecesorii lor ca prin aceasta sa-si gaseasca ei insisi un loc in spatiul imaginar – este o replica postromantica dictata de anxietate la viziunea clasica limpida a lui Eliot asupra influentei literare. Desi teoria lui Bloom asupra genezei poemelor are o rezonanta psihanalitica recunoscuta de el insusi – scenariul oedipian al lui Freud fiind folosit ca o analogie a relatiei dintre poet si predecesorul sau –, atat el, cat si Eliot, in ciuda incompatibilitatii ideologice, se intalnesc in ipoteza ca fiecare text e un raspuns la alte texte si totodata o interpretare a acestora. (Greig Henderson, in Encyclopedia of Contemporary Literary Theory)