“Casa se prabusi intr-un morman de taciuni rosii si cenusa neagra, culcandu-se parca intr-un pat adanc, deasupra caruia se ridica un panas de fum ce se legana pe cer. Era ora trei si jumatate dimineata. Oamenii se retrasesera inapoi la casele lor. Uriasele corturi ale circului se prefacusera intr-un maldar de moloz si taciuni. Spectacolul se terminase.
    Montag tinea aruncatorul de flacari in mainile inerte. Subsuorile-i erau ca niste insule scaldate de un ocean de transpiratie, iar fata ii era manjita de funingine. Ceilalti pompieri asteptau in spatele lui, pe intuneric, cu fetele luminate vag de ruinele fumegande.
    Montag deschise de doua ori gura si intr-un final izbuti sa rosteasca: 

    - Nevasta-mea a dat alarma?
    Beatty scutura din cap si spuse: 

    - Da, dar prietenele ei au dat alarma inaintea ei, asa ca, oricum, tot n-ai fi scapat. Ce-ti veni sa citesti in gura mare poezii, cu atata dezinvoltura? A fost o prostie din partea ta, o fanfaronada de snob. Da-i unui om sa citeasca vreo cateva versuri si se si crede Dumnezeu. iti inchipuiai ca poti savarsi minuni cu cartile tale. Afla insa ca lumea se poate lipsi de ele fara sa-i mearga deloc mai rau. Uite in ce hal te-au adus, te-au varat pana-n gat in mocirla si daca starnesc nitel namolul c-un deget, te ineci!

    Montag era parca tintuit pe loc. Un cutremur grozav se abatuse, cu foc si para, asupra casei lui, facand-o una cu pamantul, iar Mildred era ingropata undeva in ruinele ei, cu intreaga lui viata. Iar el nu se putea urni. Cutremurul se stramutase intr-insul, zguduindu-l si surpandu-l. Si el statea acolo, cu genunchii indoiti sub greaua povara a oboselii, a spaimei si a revoltei, lasandu-l pe Beatty sa-l loveasca, fara sa ridice macar o mana ca sa se apere."