Pentru mine, Lucian Blaga face parte din acea cateogrie de personalități pe care le-am admirat mai degrabă de la distanță, pentru care am păstrat o deferenț㠖o deferență adresată felului în care opera abundentă și variată a reflectat polivalența preocupărilor autorului, mai degrabă decât o deferență adresată conținutului operelor în sine. Am citit doar câteva poezii de Lucian Blaga iar în ceea ce privește scrierile sale filosofice, m-am apropiat doar de acea propedeutica, care mi-a lăsat însă destule semne de întrebare, anume Despre conștiința filosofică. Am răsfoit însă Trilogia Cunoașterii și Trilogia Valorii și mi s-au părut mult prea criptice pentru a fi pătrunse fără suficientă răbdare (pe care recunosc că nu am avut-o). Am păstrat însă o anume fascinație pentru scriitorul din Lancrăm, tocmai pentru că eram impresionat de proporțiile enciclopedice ale personalității sale –de aceea am fost curios si n-am pregetat, atunci când Editura Humanitas a decis reeditarea unui volum celebru, anume autobiografia lui Blaga, intitulată Hronicul și cântecul vârstelor, să mă avânt în sondarea acestui destin deosebit.

Ținând cont de prolifica activitate culturală a lui Blaga și de semnificația contribuțiilor sale în epocă, desigur că volumul autobiografic te surprinde prin dimensiunile sale modeste. Orice cititor va realiza însă faptul că, departe de a avea de a face cu un demers exhaustiv și sistematic, memoriile lui Blaga se apropie de registrul romanțat și acoperă cât se poate de selectiv o perioadă nu foarte îndelungată din viața scriitorului. Avem de a face însă cu o perioadă decisivă, atâta timp cât Blaga reconstruiește călătoria de la copilărie la maturitate, traseul devenirii sale intelectuale, nelipsit pe alocuri de spectaculos și surpriză.

Evolutia lui Blaga face parte, asa cum ne dam seama de la începutul volumului, din acea categorie pe care o putem caracteriza drept improbabilă: venit pe lume într-un sat din Ardeal, într-o familie numeroasă a unui preot, Blaga nu evidențiază nici o trăsătură care să anticipeze preocupările sale de mai târziu, dimpotriv㠖 născut sub semnul absenței cuvântului (așa cum singur recunoaște, scriitorul român, el a început să vorbească târziu), micul Lucian își petrece copilăria cufundată în totalitate în atmosfera și provocările rurale, într-un spațiu în are realitatea cu temeiuri palpabile se amestecă cu mitologia biblică și superstițiile românești. Acest spațiu al interferenței va cultiva însă în Lucian Blaga o foame de povești și de joc pe care școala nu va reuși să o domolească. În fapt, așa cum chiar scriitorul observă, nu fără ironie, el nu prea a iubit școala la început (școala primară a început-o de două ori- o dată in sat și apoi la Sebeș). Cu toate acestea, la 11 ani, susținut de părinți (nu fără sacrificii) Lucian Blaga ajunge la Brașov, pentru a face studii mai înalte la actualul Liceu Andrei Șaguna. Având aplecări mai degrabă spre astronomie și științele reale (mai citeam , ce-i drept, ici-colo, câte o carte din biblioteca clasei, dar nu semănam încă deloc cu ceea ce s-ar chema un cititor pasionat), Blaga va trăi adevărata revelație intelectuală la doar 13 ani, după ce va descoperi scrierile lui Goethe și pe cele ale lui Vasile Conta. Dupa acest moment de declic, scriitorul de mai târziu va devora pur și simplu, în paralel, clasicii literaturii germane și va începe aprofundarea pasiunii pentru filosofie. Este și momentul în care trimite primele versuri la revistele literare ale vremii. De aici înainte, viața lui Blaga va deveni o călătorie nesfârșită și nestatornică: o călătorie prin lumea cunoașterii, acolo unde metafizica va deveni viciul său fără leac (demonica sa pasiune), cu drumuri care îi vor prilejui și popasuri în istoria religiilor, a artei, a biologie și chiar în fizică (Blaga pretinde că ar fi expus în fața unei comisii o lucrare despre teoria relativității).

Călătoria epistemologică impresionantă (insotita de cea artistică, a cizelării viitorului poet) va fi dublată de una geografică, pe teritoriul Ardealului (intre Sibiu- Brasov- Lancrăm- Sebeș), prin Italia și desigur la Viena (acolo unde Blaga îl va întâlni pe cunoscutul tălmăcitor al lui Hegel în limba română, D.D. Roșca, la vremea respectivă doar un simplu student în capitala Austriei), mai ales în anii Primului Război Mondial, premergători Marii Uniri. Structura volumului redactat în anii 40 pare inegală: alternează episoadele memorabile, esențiale pentru evoluția autorului, redactate cu lux de amănunte , cu rezumatele unor luni sau chiar ani pe care autorul îi comprimă în câteva pagini. Dar această structură își are sensul ei, căci Blaga nu pare să pună atât de mult accentul pe reconstrucția fidelă și exactă a destinului său, ci mai degrabă să îl facă pe cititor părtaș la stările de spirit, la atmosfera și figurile care i-au însuflețit desăvârșirea intelectuală. Și din acest punct de vedere, volumul este cu adevărat memorabil, mai ales că autorul e cât se poate de generos, în ceea ce privește galeria de portrete pe care o oferă: de la figurile părinților și până la personalitățile întâlnite mai târziu și care i-au marcat destinul, în carne și oase sau doar dintre pagini. Amintim, in acest sens, doar pe institutorul Hans Wolf (cel care servea simpatia în doze homeopate), pe profesorul de greacă veche Paul Budiu (un ultim classicist pitorresc la final de veac), pe Aurel Vlaicu și al său model aeronautic, pe Alexandru Vlahuță (care nu se anunța acasă pentru oricine) sau pe Cornelia Brediceanu (cu care a trăit o interesantă poveste romantică). Scrisă într-un limbaj cu nuanțe arhaice , fermecător din punct de vedere stilistic, dând impresia unei povești depănate de un bunic înțelept (chiar și timpurile verbale pentru care opteaza Blaga poarta marca oralității), volumul lui Blaga recuperează nu doar fragmente dintr-o biografie excepțională, dar lasă permanent să se întrevadă poezia de dincolo de amintiri.

HRONICUL SI CANTECUL VARSTELOR – Lucian Blaga- Editura Humanitas, 2012

Sever Gulea pentru blog.libris.ro