M-am întrebat, la un moment dat, care ar fi cea mai veche carte pe care o avem în librărie. La cât de multe titluri s-au adunat (şi continuă să se adune) în ultimii ani, preconizam că nu voi găsi vreun titlu care să se întindă dincolo de 2002-2003. Am fost surprins să găsesc însă două volume veterane care au supravieţuit, miraculos am putea spune, degradării în timp, cerinţelor de retur şi trecerii prin mâinile nenumăraţilor curioşi. Este vorba de o carte ortodoxă editată la începutul anilor 90 şi de una din cele mai celebre poveşti de dragoste, plasată în perioada medievală, cea dintre filosoful-teolog Pierre Abelard şi iubita sa Heloise, tradusă şi publicată la Editura Paideia, în 1995, cu titlul: Heloise şi Abelard – Autoportrete epistolare. Este o poveste, poate mai puţin cunoscută decât cea dintre Romeo şi Julieta, dar poate mai impresionantă prin aceea că, de data aceasta, protagoniştii acceptă curajoşi, într-un context potrivnic, provocarea despărţirii, cu toate suferinţele asociate, fără să apeleze la gestul facil (şi incompatibil cu propriile crezuri religioase) al sinuciderii.

Volumul pare să fie divizat în două părţi: prima, o epistolă lungă, adresată de către Abelard unui necunoscut ( şi care e de fapt un soi de autobiografie deghizată), şi a doua, schimbul de scrisori dintre Abelard şi Heloise, în anii de după consumarea poveştii lor de dragoste. Prima parte, aşa cum îi spune şi titlul ales de ecleziastul francez, ne dezvăluie istoria nenorocirilor unui om (menite să aline, prin comparaţie, pe cei ce se consideră în suferinţă), inclusiv tragedia amoroasă trăită alături de Heloise. Născut în Franţa secolului al XI-lea, beneficiind de o educaţie aleasă, Abelard se dovedeşte după propriile mărturisiri (marcate, pe alocuri de o curioasă, deşi nu neapărat nejustificată, lipsă de modestie) o personalitate remarcabilă, înzestrată şi aplecată asupra studiului. Din păcate, tocmai această vigoare intelectuală, adevărată binecuvântare cerească, se va dovedi până la urmă sursa pentru o existenţă nefericită, motivul de prigoană a celui care va deveni unul din cei mai cunoscuţi filosofi medievali. Îndrăzneţ în formularea unor raţionamente privite cu suspiciune de unii reprezentanţi ai Bisericii (mai ales în problema Trinităţii), Abelard îşi va apăra convingător şi cu tărie opiniile, câştigându-şi celebritatea la Paris şi în împrejurimi. El o va întâlni pe Heloise, nepoata unui cunoscut de-al lui Abelard care i-o va încredinţa magistrului francez spre a fi instruită la cel mai înalt nivel.

Când doi tineri frumoşi şi inteligenţi se întâlnesc (căci Heloise are o minte la fel de ascuţită ca şi cea a lui Abelard si o dorinţă aprigă de învăţătură) se naşte, desigur şi o poveste de dragoste tulburătoare, fără şanse de izbândă însă, într-o lume în care căsătoria unui intelectual promiţător era privită drept o condamnare a viitorului scolastic (în epocă persista ideea conform căreia devotamentul faţă de studiu excludea orice implicare în relaţiile şi plăcerile lumeşti). Cu toate acestea, Heloise şi Abelard concep un copil, se căsătoresc în secret dar sunt urmăriţi de furia rudelor şi a rivalilor lui Abelard care le vor provoca despărţirea. Abelard va deveni călugăr, la fel şi Heloise, la cererea soţului ei va intra într-o mănăstire iar suferinţele pentru magistrul francez de abia acum vor începe: atât cele ale trupului (va fi castrat), cât şi cele ale spiritului (va fi prigonit, cărţile îi vor fi arse, va fi urmărit şi atacat oriunde s-ar duce). Singurele sale refugii vor fi apropierea de Dumnezeu, sihăstria şi ajutorarea celorlalţi. Heloise, aşa cum vom afla din epistole, va rămâne neconsolată, îi va purta în continuare aceeaşi dragoste iubitului, exprimată printr-o declaraţie impresionantă: îi va deplânge singurătatea în pedeapsă.

Caracterul tulburător şi seducător al poveştii şi al volumului în ansamblu este dat, pe de o parte de limbajul ales, dar în special de nenumăratele situaţii contradictorii, conflictuale care caracterizează destinele protagoniştilor, transformându-le în adevărate tragedii. Intelectualul onest şi promiţător este exilat şi persecutat de autoritate. Frumuseţea şi inteligenţa sunt căile pierzaniei, într-o lume măcinată de invidie şi violenţă. Împlinirea amoroasă şi cea profesională se exclud (atâta timp cât ele aparţin unor lumi diferite). Căsătoria, mijloc de celebrare a iubirii între două persoane, devine pentru Abelard şi Heloise un mijloc de a împărţi durerea în mod egal. Heloise şi Abelard sunt doi oameni cât se poate de potriviţi în vremuri teribil de nepotrivite. Chiar şi în asemenea circumstanţe tragice (sau, poate mai bine zis, tocmai datorită acestor circumstanţe tragice) legătura dintre cei doi călugări medievali pare să evolueze, pare să depăşească stadiul de eros (acel tip de iubire comun, dependent de situaţii schimbătoare) şi să se transforme în agape, acea formă de dumnezeiască de iubire, bazata pe angajament, care nu poate fi învinsă nici de forte exterioare si nici măcar de periculoasele capricii omeneşti.

HELOISE SI ABELARD – AUTOPORTRETE EPISTOLARE – Editura Paideia, 1995

Sever Gulea pentru blog.libris.ro