Unii i-au spus „pictorul noptii eterne“, altii au deslusit in el Anticristul picturii. Unii i-au admirat forta creatoare, altii i-au deplans prabusirile. Iubit si blamat, violent si generos, niciodata impacat cu sine sau cu lumea, Michelangelo Merisi, alias Caravaggio, isi scrie romanul vietii cand cu pana, cand cu pensula, cand cu spada. In Roma inceputului de secol XVII, printre carciumari si marchizi, prostituate si cardinali, cartofori si targoveti, Caravaggio rastoarna canoanele si da foc prejudecatilor. Modelele lui vin din bordeluri sau inchisori, prietenii il insotesc in taifasuri stropite cu vin si incaierari la colt de strada. Pierdut in voluptatea sfidarii, gata oricand sa contrazica si sa contrarieze, Caravaggio e un damnat cu maini ingeresti, un pacatos rascolit de obsesii. Iar una dintre aceste obsesii il viziteaza tot mai des, sub forma unei vietati nocturne pe care, intr-un ritual de exorcizare, artistul vrea s-o astearna pe panza. Fluturele negru nu e o cronica a nelegiuirilor, ci un roman in culori tari despre glorie si decadere, despre patima si indoiala, despre vina si iubire. Despre iubire? Fireste, fiindca Roma citita pe dos devine Amor.