Fragment din poveste:

 

    „In fiecare zi ratoiul ii aducea lui Muguras cate un peste. Datorita lui, gainusa putea cloci oul fara grija foamei. Muguras ar fi vrut sa-l intrebe pe Hoinar de ce nu se intoarce in poiata, de ce ii aduce de mancare si de ce patruleaza, in fiecare noapte, in jurul tufisului, ca un caine de paza. Insa nu-l putea intreba nimic din toate astea. Ratoiul se apropia de ea doar atunci cand ii aducea de mancare. Muguras trebuia sa stea nemiscata in cuib, peste ou. Gainusa obisnuia sa-i sopteasca oului de sub ea: „Stii, puisorul meu, cateodata Hoinarul se urca in varful dealului si priveste in indepartare. Oare unde se uita? Cred ca priveste dincolo de lac".

    In noptile in care luna stralucea cu putere, ratoiul alerga dand din aripi. Pentru Muguras era un lucru foarte ciudat, pentru ca, atat timp cat statuse in ograda, ratoiul niciodata nu facuse asa ceva.

    In prima zi cand l-a vazut alergand cu toata puterea, Muguras s-a speriat si i-a soptit oului: „Puisorul meu, Hoinarul nu poate deschide aripa dreapta. Oare ce i s-o fi intamplat? Iar aripa stanga e mai mare si mai puternica decat pare. Aripile lui sunt diferite de cele ale ratelor din poiata". In noptile in care ratoiul alerga incercand sa-si deschida aripile, Muguras ii spunea oului multe povesti. Cateodata fredona cantece de leagan, ingrijorata ca mica faptura din ou s-ar fi putut speria de macaitul asurzitor al ratoiului, al carui ecou se auzea si peste dealuri.

Devenise un lucru obisnuit ca, in noptile in care luna stralucea ca un diamant, ratoiul sa alerge intruna, ca un bezmetic, cu aripile intinse. Muguras era ingrijorata. Nici nu era de mirare. Fuga Hoinarului parea a fi un fel de dans, iar macaitul lui se auzea peste munti si vai.”