În ciuda faptului că este una din cele mai populare, mai longevive și mai cunoscute serii de autor, publicată de Editura Humanitas, mult timp am ocolit, cu teamă, această colecție care a crescut destul de rapid, a romanelor lui Milan Kundera. Fără să văd măcar celebra ecranizare a celei mai populare creații a autorului ceh, Insuportabila ușurătate a ființei, am rămas mereu cu impresia că Milan Kundera e un autor elitist, ermetic, un denunțător subtil și sofisticat al comunismului, ascuns în spatele unor tehnici complexe de construcție. Se știe însă că de ce ți-e frică nu scapi, nici măcar când vine vorba de cărți, așa că m-am bucurat și m-am temut, în același timp, când am aflat că, la Clubul de Lectură de la Librăria Șt.O.Iosif, cititorii au propus pentru discuții în luna iulie un roman semnat Milan Kundera, anume Gluma.

Acțiunea se petrece în Cehoslovacia comunistă și glisează pe un interval de aproape 20 de ani: din zorii triumfului regimului promovat de Moscova in Europa centrala si de est și până în anii 60. Atmosfera și viciile sistemului sunt surprinse pătrunzător și interesant de către cele patru personaje din perspectiva cărora se relatează povestea. Suntem în era reconstrucției ordinii sociale, politice și personale, perioada în care cenzura, teama și persecuțiile sunt elemente care devin de-a dreptul cotidiene: statul verifică scrisorile expediate de cetățenii săi, oamenii corectează pasajele biblice la ceremonii precum nunta sau botezul, pentru a le acorda cu spiritul ideologic al vremurilor, procesele publice, denunțurile, condamnările îi asigură pe cetățeni că nimeni, nici dușmanii actuali ai regimului, nici moștenitorii lor și nici măcar veteranii ilegaliști care au susținut comunismul încă de la început, nu e scutit sau pus la adăpost de ochiul capricios și schimbător al autorităților.

Suntem în perioada în care imaginea este mai reală decât persoana: orice gest, orice frază, oricât de măruntă, suspicionată de critici la adresa regimului ajunge să nască în conștiința publică un portret dușmănos care va înlocui uniform și simplist, în cele din urmă, identitatea complexă a unui cetățean, fără drept de apel, aproape fără posibilitate de recuperare. Suntem în perioada în care atmosfera e dominată de o bucurie gravă, o bucurie obligatorie pe care oamenii muncii trebuie să o asume pentru a desăvârși proiectul marxist – în ciuda optimismului debordant pretins de ideologie, nu se admit însă niciun fel de ironii și năzdrăvănii, orice dublu sens sau construcții ambigue pot conduce la pierderea unicei cărți a credibilității care este încredințată chiar și celor mai exemplari cetățeni. Toată această apăsare, toată această povară a istoriei recente va frânge, într-o formă sau alta destinele celor patru protagoniști ai romanului, dând naștere unor oameni obosiți și dezamăgiți.

Îndrăzneala de a fi făcut o glumă banală în studenție, o ironie semnată pe o carte poștală adresată unei fete care cu greu se lăsa înduplecata, îl aruncă pe studentul promițător Ludvik, înfocat susținător al comuniștilor în infernul unui soi de batalion disciplinar. Exclus din partid și din universitate, stigmatizat de regim, trăind caznele instrucției și amorului la gard în perimetrul batalionului special, neîmpăcat cu condamnarea sa survenită ca un vis urât din care nu se mai poate trezi, Ludvik, cu viața făcută arșice, rămâne doar cu speranța spectrului răzbunării, după ani de zile de la eliberare, o răzbunare simbolică executată împotriva fostului său tovarăș care nu a pregetat să îi orchestreze condamnarea. Jaroslav, unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui Ludvik, un muzician convins că arta trebuie pusă în slujba socialismului pentru a redefini o nouă unitate și o nouă colectivitate se regăsește în cele din urmă depășit de ambițiile progresiste ale soției, fiului și chiar ale regimului la care aderă, atâta timp cât forma și rezultatele imediate par a fi mai importante decât conținutul. Un alt coleg de-ai lui Ludvik, Kostka, își află credința în Dumnezeu pusă la încercare de realitățile pe care le traversează, simțindu-se trădat, până la urmă de propriile sale slăbiciuni care îi fisurează iubirea de aproape. Nu în ultimul rând, Helena, o femeie ajunsă la vârsta a doua, aflată în plină criză casnică, dezamăgită de soț, de fiică și de profesie (doar de partid nu) își va afla speranțele de salvare zdruncinate, atunci când îl va întâlni pe Ludvik, eliberat de puțin timp. Peste toate aceste destine tronează, ca o metaforă, imaginea Luciei – fata simplă care va inspira și va provoca destinele câtorva dintre povestitori și care va dezvălui, de fapt, caracterul ei ilustrativ, simbolic de plastilină în mâinile butucănoase ale istoriei. Căci la o primă vedere despre asta pare să fie romanul atât de bogat din punct de vedere narativ, al lui Milan Kundera: o critică subtilă a comunismului, urmărind efectele perverse ale necesităților impuse de istorie câtorva destine obișnuite.

Drama protagoniștilor din Gluma, și mai ales cea a lui Ludvik, nu se rezumă la o suferință punctuală, ci la o serie de răni ce nu se pot închide nici după ani de zile: incapacitatea de a ierta, de a uita, de a conserva un spațiu intim de refugiu, epurat de nevoia permanentă de justiție într-o societate care nu oferă compensații victimelor sorții. La o vedere mai profundă, romanul lui Kundera depășește granițele criticii imixtiunii perverse a politicului în viața cotidiană și urmărește felul tragico-comic în care soluțiile extreme precum: răzbunarea, sinuciderea, condamnarea se dovedesc, prin forța împrejuărilor nimic mai mult decât niște glume orchestrate de vreun demiurg sadic sau poate doar de pura întâmplare. Într-o lume imperfectă, cu reliefuri absurde, supusă trecerii timpului și accidentelor de tot soiul, idei precum reforma sau justiția absolută urmărite în proiecte personale sau de proporții istorice se dezvăluie ca nimic altceva decât simple glume. Însași existența în ansamblul ei reține un aer anecdotic atunci când timpul și circumstanțele dezvăluie un etern contrast între impresiile și planurile indivizilor și evenimentele în care vor fi surprinși. Romanul lui Kundera amintește de acea vorbă: fă-ți planuri, dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă. Kundera reușește să ofere cititorilor romanului său tocmai acest statut de mic Dumnezeu al unei lumi recompuse fictiv, o lume care ne trezeste zambete amare dar care ne amintește că, la rândul nostru suntem supuși unei scheme de destin similare protagoniștilor dincolo de paginile cartii.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro