“— Iarta-ma, a zis ea. Uite, imi pare rau ca te-am suparat.

    Pe urma, tasnind iute si surprinzator, cu un salt din acela neasteptat cu care se salvase toata vara din fata tigrilor si a extraterestrilor, a luat-o la fuga dintre masini cu intentia sa-i dea lui Rudger un pumn prietenesc in brat (nu era ea genul de fata care sa se imbratiseze).

    A ajuns la el cu numai o fractiune de secunda inainte ca o masina albastra si veche sa scrasneasca din roti, sa scoata fum si sa se opreasca zgaltaindu-se exact in punctul din care plecase ea. Daca ar fi fost mai lenta sau daca ar fi pornit o clipa mai tarziu, in acel moment ar fi fost deja plata ca o felie de paine, trantita pe jos de masina si calcata in timp ce alerga spre Rudger.

    Inima ii batea cum Amanda nu-si mai amintea fi batut vreodata. Ii bubuia in piept. Nu fugise mult, doar cativa metri, dar in mod neasteptat si ciudat respiratia i se taiase de tot. ii era frig, de parca soarele disparuse pe neasteptate dupa un nor.

    — Vai, Amanda, a zis Rudger luand-o de dupa umeri, masina aceea... masina aceea... aproape ca te-a lovit.

    — Fetito, a zis soferul dandu-se jos, cu vocea pierita si ingrijorata, nu te-am vazut cand ai tasnit. Am tras o spaima de mi-a sarit inima din loc. Esti intreaga? Esti nevatamata? Scumpa ta mama e pe undeva pe-aproape?

    Amanda si Rudger s-au uitat amandoi in sus si au vazut un barbat inalt, voinic si chel sprijinindu-se cu o mana de usa deschisa a masinii. Mustata roscata ii tremura la fiecare cuvant, iar camasa lui hawaiiana parea nepotrivita intr-o dimineata atat de umeda si de cenusie.

    — El este, nu-i asa? a zis Rudger.

    Amanda si-a tras sufletul si i-a raspuns incet ca da, apoi i s-a adresat tare barbatului:

    — Se-ntoarce intr-o secunda, mama. Plateste parcarea. Si multumesc foarte mult ca nu m-ati calcat, dar acum sunt bine.”