Cu o opera de peste 30 de volume, dintre care peste 20 sunt constructii romanesti – extrem de complexe prin polifonie si prin multitudinea de voci si de situatii suprapuse –, tradusa in serii aproape complete in numeroase tari, Antonio Lobo Antunes este cel mai important scriitor in viata al Portugaliei. Incepand din 1998, a publicat pana in prezent cinci volume de proze scurte, cronici, cum le-a denumit el insusi, exceptionale „fotografii ale clipei“ developate din viata si din imaginatie.

Copilaria surprinsa in momentele ei de gratie sau de teroare comica, un album de familie emotionant, centrul lumii de la Plaja Merilor, scene din viata unor cupluri fracturate, gandurile unor barbati si femei a caror disperare provine fie din lipsa iubirii, fie din cauza imbatranirii, evocari ale vechii Lisabone cu pitorescul mahalalelor si al cafenelelor-patiserii... Aceste scurte proze nostalgice, dramatice, ironice sau poetice isi trag substanta din fulguratii reale sau imaginare, din culoarele ascunse ale memoriei si din singuratatea unei vieti dedicate scrisului.

„In 1998, cand romanele sale ample ii impuneau perioade de recuperare, Lobo Antunes a acceptat sa raspunda solicitarii unei reviste angajandu-se, oarecum din joaca, sa scrie periodic cronici, al caror profil, absolut personal, l-a si inventat. Treptat numarul lor a crescut, iar unele dintre motivele evacuate din romane au reintrat pe fereastra in acelasi laborator de proza si s-au redistribuit in aceste compozitii scurte. Daca punem impreuna romanele si cronicile putem observa cum ele se completeaza deseori, dar compozitiile scurte aduc si o diversificare notabila pe paleta tematica a lui Lobo Antunes. Multe dintre ele se prezinta ca samburi de posibile romane sau ca fragmente ale unor compozitii viitoare. Dar chiar si in aceste texte de mici dimensiuni simtim stilul si vocea distincta ale romancierului, sau observam cateva din tehnicile de compozitie polifonica pe care el le aplica in romane. E arta lui narativa extrem de elaborata, care stie sa «retina» informatia pentru a dramatiza actiunea; si e arta lui stilistica inconfundabila, aceeasi acuratete a exprimarii ce manifesta oroare de adjective, dar si de vacuitatea metaforica, fiindca prefera densitatea emotiei restituite prin forta enuntului. Regasim fraza lui fluviala ce antreneaza in albia ei vaste privelisti si subtile detalii, dar care nu admite nici pietricica accidentala a unei virgule – totul construit de fiecare data ca un poem.“ (Dinu FLAMAND)