Scriitura frusta, lucida si lipsita de sentimentalism, dar nu si de sensibilitate, din romanele Anisoarei Odeanu i-a adus autoarei elogiile colegilor contemporani de breasla si aprecierea publicului. Generatii de cititori s-au identificat cu personajele ei feminine -nelinistite, singuratice, vitale, aflate mereu in cautarea noului si a emotillor. Dany Penzza, eroina din Intr-un camin de domnisoare, si Olga din Calator din noaptea de Ajun sunt tinere studente cultivate, curioase, boeme, dar care par sa astepte tot timpul, mai mult sau mai putin constient, ivirea dragostei. Sentimentele si experientele lor amoroase vin si trec, notate de cele doua fete cu minutie si cu un soi de detasare impartiala care ascunde, de fapt, nostalgia unei mari iubiri. Ar putea aceasta sa fie Peter, neamtul care apare in ambele romane, personaj capricios ce pare sa-si puna amprenta definitiva asupra iubitelor sale? Jurnale ale trairilor sufletesti, romanele Anisoarei Odeanu sunt un omagiu adus tineretii mereu surprinzatoare, libere si dezinvolte.
Fragment din carte:

"Duminica dimineata, cand m-am trezit, soarele nu se ridicase inca sus. Rasarise, fara indoiala, undeva, departe in vale, dupa zidurile Bucurestilor. Din campurile acelea indepartate, cotropite de lumina, razele se rostogoleau ca un abur auriu, spre orasul mare ce-si dormea, greoi, somnul de dimineata. Coloana de copaci ce captusea desfasurarea de ziduri si de coperisuri ce se vedeau de la fereastra camerei noastre, ca niste imense sloiuri de gheata incalecate, era suflata cu aur fumegand in crestet. Fiecare copac parea o urna in care s-au aprins mirodenii aurite.
Deasupra caminului, cerul era limpede si transparent, de-o transparenta ce-l facea mai inalt.
Vrabiile se sculasera si zburau ciripind, de pe coperisul caminului II pe al subsecretariatului presei, iar, de acolo, dupa alte ziduri, mai departe, sau se pravaleau mult intre crengile cu frunze abia incoltite din gradina noastra.
Baby si Marta dormeau. Amandoua ghemuite, cu fata la perete si cu plapuma bine varata sub ele, din toate partile. Camera era destul de curata, masa si noptierele frumos aranjate, paravanul de la cuier tras la loc (Baby avea mania sa aranjeze camera in fiecare seara, ca sa-i faca impresie buna cand se trezeste, dimineata). Hainele, atat ale lui Baby, cat si ale Martei, erau asezate la picioarele patului, in ordinea in care s-au dezbracat si in care aveau sa se imbrace dimineata. Ieri seara, colegele mele de camera s-au intrecut pe ele insile: pana si pantofii le stateau, sub pat, cuminti si resemnati. (Aveau un aer obosit ca si cand n-ar fi dormit toata noaptea. I-am compatimit sincer.)
La mine, situatia nu era aceeasi. Un pantof de-al meu dormea adanc si fara griji sub masa, celalalt era, probabil, sub patul meu, pentru ca nu l-am gasit nicaieri cu privirea. Ciorapii stateau amandoi in fata patului, luciosi si plati, incolaciti ca doi serpi, restul hainelor, pe care aveam obiceiul sa le pun si eu la picioarele patului, lunecasera probabil jos, din cauza foilor de crpe-de-chine lucios care erau sub ele.
Asta noapte am visat un vis in urma caruia m-am trezit plangand: Eram cu Peter in gara Hannover-ului, asa cum ne-am despartit acum doi ani. Era o ora inaintata din noapte, aproape de sfarsitul ei: ora cand stelele se sting si luna paleste treptat. Peronul era imens si pustiu. Lampi galbene il luminau obosit. Abia difuzau lumina pe o raza de cativa metri in jurul lor, incolo navalea noaptea, o noapte prafoasa, inabusitoare. Hamali cenusii impingeau carucioare cu bagaje, ce huruiau sinistru pe pavajul gol...
Ca printr-un truc cinematografic, imaginii lui Peter i s-a suprapus Dinu. Ne desparteam pentru totdeauna. Dinu statea tacut, cum statuse odinioara Peter, in mijlocul peronului, abia deslusindu-se din umbra.
Tot ca si la cinematograf, au trecut ani... "