În ceea ce privește marile tragedii ale secolului XX, dincolo de războaiele numeroase, de proporții planetare, probabil că nimic nu s-a fixat mai adânc și mai durabil în conștiința mondială decât Holocaustul înfăptuit de autoritățile celui de-Al Treilea Reich. Genocidul îndreptat împotriva evreilor s-a soldat potrivit celor mai extreme cifre, la peste 6 milioane de victime. Cu toate acestea, așa cum s-a descoperit ulterior, numărul de victime provocate de o altă formă de totalitarism, anume comunismul (cu precădere cel stalinist) din URSS, a depășit cu mult (atât cantitativ, cât și teritorial) măcelul nazist. Deși a fost incriminat și dezvăluit adesea la proporțiile sale astronomice, tragedia produsă de sovietici nu a avut un impact de sensibilizare a publicului la fel de puternic precum a avut Holocaustul. Acest lucru s-a întâmplat poate și pe fondul rolului eliberator jucat de Armata Roșie în al Doilea Război Mondial care a eclipsat politica internă criminală sovietică și poate și datorită faptului că, aparent, crimele comunismului nu au îmbrăcat un caracter atât de sistematic și de bine orchestrat, precum s-a întâmplat în cazul Holocaustului. Mărturiile oferite de supraviețuitorii politicilor sovietice, așa cum este și cea a lui Miron Dolot vin să spulbere aceste perspective indulgente, născute probabil dintr-o ignoranță întreținută intenționat de sovietici, în ceea ce privește consecințele guvernării comuniste.

Amintirile lui Miron Dolot vorbesc despre tragedia produsă în Ucraina, între 1929 și 1932, o tragedie pentru care URSS nu și-a asumat responsabilitatea niciodată. Este vorba de foametea cruntă care a bântuit teritoriul ucrainean între 1931 și 1932 și care a condus la moartea a milioane de oameni. Născut și crescut într-un sat ucrainean din URSS, Miron Dolot recunoaște că familia sa a trecut prin episoade de foamete, chiar și înaintea Revoluției din 1917. Cu toate acestea, nicicând nu s-a întâmplat ca acestea să para a fi orchestrate și întreținute voit de către autorități, așa cum s-a întâmplat în 1932.

În 1929, autoritățile sovietice pregăteau colectivizarea generală și rapidă a fermierilor ucrainieni, fermieri crescuți și educați în tradiția independenței, cu un înalt simț al proprietății și al libertății. Misiunea rușilor nu a fost deloc ușoară iar metodele pe care le-au implementat pentru a atinge cifrele colectivizării impuse de Stalin (care dorea înscrieri în colectivă de bunăvoie) au fost cât se poate de variate și de sistematice. La început s-a apelat la propagandă până la epuizare: satele au primit constant vizita brigăzilor orășenești și ale armatei care să le vorbească țăranilor despre beneficiile colectivizării, s-au adus tractoare pentru a-i convinge pe țărani de supremația tehnologică a statului sovietic (deși tractoarele nici măcar nu erau fabricate de URSS), s-au făcut nenumărate ședințe săptămânale și s-au ținut discursuri dintre cele mai lemnoase. Cu toate acestea, procentul de colectivizați la sfârșitul primelor campanii era încă foarte mic.

Sovieticii au apelat apoi la mijloace tot mai coercitive și mai diabolice: au apelat la frică și violență brută, dărâmând biserica și plasând mitraliere grele în puncte strategice din sat, apoi la strategia birocratică năucitoare: dublarea noilor instituții de administrație și mobilizarea țăranilor de la o autoritate la alta, pentru controale și interogatorii legate de lipsa dorinței de înscriere în colectivă (strategie denumită de Dolot bătutul cărării), cultivarea senzației de urmărire, instigarea la spionaj (pentru descoperirea dușmanilor poporului), arestări și percheziții cvasipermanente etc. Cea mai eficientă metodă, care a anticipat și tragedia din 1932 și care a dus la colectivizarea totală a satului a fost cea a înfometării prin mijloace legale: cei necolectivizați trebuiau să dea impozite permanente și arbitrare, până nu mai aveau ce mânca. Abuzurile și suferințele provocate în timpul campaniilor de colectivizare care au primit câteva răspunsuri violente din partea țăranilor ucrainieni care s-au răsculat au pălit însa in raport cu ceea ce avea să urmeze.

La începutul anilor 30, în baza ambițiilor economice ale URSS, autoritățile sovietice decid să ofere o lecție occidentalilor în ceea ce privește prosperitatea și performanțele modelului comunist. Astfel că cifrele agricole planificate pentru următorii ani ating cote astronomice, țintind o dublare aproape anuală. Slăbiți, prost organizați și mai ales lipsiți de motivație, țăranii colectivizați nu sunt însă capabili să satisfacă necesitățile ideologice absurde. Cu toate acestea, responsabilii comuniști dezlănțuie o campanie de confiscare a alimentelor, din rațiuni de stat. Astfel că din toamna lui 1931 și până la finalul anului 1932, între țărani și comuniști începe marea bătălie pentru recolta de grâne, pe care evident că o vor câștiga fără probleme comuniștii. Cum? Prin excesul de zel al funcționarilor săi: percheziții și arestări (de data aceasta, pentru ascunderea alimentelor și ofensă adusă autorităților) și mai ales prin restrângerea dreptului de circulație (țăranii nu vor mai avea voie să circule în orașe și nici să facă comerț cu alimente). Lăsați fără grăunțe de sămânță și fără mâncare peste iarnă, în mijlocul unei închisori invizibile țăranii ucrainieni vor trăi un coșmar impresionant, pe care Dolot îl evocă dureros de precis și de detaliat. Tragedia individuală a familiei lui Dolot dar și cea colectivă, a tuturor țăranilor abandonați, lupta lor pentru supraviețuire este profund tulburătoare și nu o voi dezvălui aici, pentru că vă va zgudui cu siguranț㠖 vă avertizez că ultima parte a cărții este cel puțin la fel de dură precum orice volum memorialistic de lagăr.

Fără să poată stabili cu exactitate de istoric (și fără să-și propună asta) în ce măsură evenimentele din Ucraina din anii 30 au fost cauzate direct și intenționat de sovietici, Miron Dolot preferă în primul rând să ofere cititorilor perspectiva martorului – o perspectivă realmente privilegiată, ținând cont de numărul redus al mărturiilor de gen – și să invite la o reflecție pe marginea ipotezelor avansate în legătură cu acele evenimente: a fost tragedia ucraineană un rezultat al politiclor dezastruoase de colectivizare sau a fost un plan bine pus la punct de a dezbina și a supune poporul ucrainean? Fie că vorbim de pasivitate și indiferență sau de acțiune premeditată de exterminare, dezvăluirea tragediei ucrainiene întărește, în memoria colectivă, contribuția de proporții pe care comunismul sovietic a adus-o la înfăptuirea catastrofei secolului XX anume, prăbușirea umanității.

EXECUTATI PRIN INFOMETARE – Miron Dolot – Editura Meteor Press, 2011 În ceea ce privește marile tragedii ale secolului XX, dincolo de războaiele numeroase, de proporții planetare, probabil că nimic nu s-a fixat mai adânc și mai durabil în conștiința mondială decât Holocaustul înfăptuit de autoritățile celui de-Al Treilea Reich. Genocidul îndreptat împotriva evreilor s-a soldat potrivit celor mai extreme cifre, la peste 6 milioane de victime. Cu toate acestea, așa cum s-a descoperit ulterior, numărul de victime provocate de o altă formă de totalitarism, anume comunismul (cu precădere cel stalinist) din URSS, a depășit cu mult (atât cantitativ, cât și teritorial) măcelul nazist. Deși a fost incriminat și dezvăluit adesea la proporțiile sale astronomice, tragedia produsă de sovietici nu a avut un impact de sensibilizare a publicului la fel de puternic precum a avut Holocaustul. Acest lucru s-a întâmplat poate și pe fondul rolului eliberator jucat de Armata Roșie în al Doilea Război Mondial care a eclipsat politica internă criminală sovietică și poate și datorită faptului că, aparent, crimele comunismului nu au îmbrăcat un caracter atât de sistematic și de bine orchestrat, precum s-a întâmplat în cazul Holocaustului. Mărturiile oferite de supraviețuitorii politicilor sovietice, așa cum este și cea a lui Miron Dolot vin să spulbere aceste perspective indulgente, născute probabil dintr-o ignoranță întreținută intenționat de sovietici, în ceea ce privește consecințele guvernării comuniste.

Amintirile lui Miron Dolot vorbesc despre tragedia produsă în Ucraina, între 1929 și 1932, o tragedie pentru care URSS nu și-a asumat responsabilitatea niciodată. Este vorba de foametea cruntă care a bântuit teritoriul ucrainean între 1931 și 1932 și care a condus la moartea a milioane de oameni. Născut și crescut într-un sat ucrainean din URSS, Miron Dolot recunoaște că familia sa a trecut prin episoade de foamete, chiar și înaintea Revoluției din 1917. Cu toate acestea, nicicând nu s-a întâmplat ca acestea să para a fi orchestrate și întreținute voit de către autorități, așa cum s-a întâmplat în 1932.

În 1929, autoritățile sovietice pregăteau colectivizarea generală și rapidă a fermierilor ucrainieni, fermieri crescuți și educați în tradiția independenței, cu un înalt simț al proprietății și al libertății. Misiunea rușilor nu a fost deloc ușoară iar metodele pe care le-au implementat pentru a atinge cifrele colectivizării impuse de Stalin (care dorea înscrieri în colectivă de bunăvoie) au fost cât se poate de variate și de sistematice. La început s-a apelat la propagandă până la epuizare: satele au primit constant vizita brigăzilor orășenești și ale armatei care să le vorbească țăranilor despre beneficiile colectivizării, s-au adus tractoare pentru a-i convinge pe țărani de supremația tehnologică a statului sovietic (deși tractoarele nici măcar nu erau fabricate de URSS), s-au făcut nenumărate ședințe săptămânale și s-au ținut discursuri dintre cele mai lemnoase. Cu toate acestea, procentul de colectivizați la sfârșitul primelor campanii era încă foarte mic.

Sovieticii au apelat apoi la mijloace tot mai coercitive și mai diabolice: au apelat la frică și violență brută, dărâmând biserica și plasând mitraliere grele în puncte strategice din sat, apoi la strategia birocratică năucitoare: dublarea noilor instituții de administrație și mobilizarea țăranilor de la o autoritate la alta, pentru controale și interogatorii legate de lipsa dorinței de înscriere în colectivă (strategie denumită de Dolot bătutul cărării), cultivarea senzației de urmărire, instigarea la spionaj (pentru descoperirea dușmanilor poporului), arestări și percheziții cvasipermanente etc. Cea mai eficientă metodă, care a anticipat și tragedia din 1932 și care a dus la colectivizarea totală a satului a fost cea a înfometării prin mijloace legale: cei necolectivizați trebuiau să dea impozite permanente și arbitrare, până nu mai aveau ce mânca. Abuzurile și suferințele provocate în timpul campaniilor de colectivizare care au primit câteva răspunsuri violente din partea țăranilor ucrainieni care s-au răsculat au pălit însa in raport cu ceea ce avea să urmeze.

La începutul anilor 30, în baza ambițiilor economice ale URSS, autoritățile sovietice decid să ofere o lecție occidentalilor în ceea ce privește prosperitatea și performanțele modelului comunist. Astfel că cifrele agricole planificate pentru următorii ani ating cote astronomice, țintind o dublare aproape anuală. Slăbiți, prost organizați și mai ales lipsiți de motivație, țăranii colectivizați nu sunt însă capabili să satisfacă necesitățile ideologice absurde. Cu toate acestea, responsabilii comuniști dezlănțuie o campanie de confiscare a alimentelor, din rațiuni de stat. Astfel că din toamna lui 1931 și până la finalul anului 1932, între țărani și comuniști începe marea bătălie pentru recolta de grâne, pe care evident că o vor câștiga fără probleme comuniștii. Cum? Prin excesul de zel al funcționarilor săi: percheziții și arestări (de data aceasta, pentru ascunderea alimentelor și ofensă adusă autorităților) și mai ales prin restrângerea dreptului de circulație (țăranii nu vor mai avea voie să circule în orașe și nici să facă comerț cu alimente). Lăsați fără grăunțe de sămânță și fără mâncare peste iarnă, în mijlocul unei închisori invizibile țăranii ucrainieni vor trăi un coșmar impresionant, pe care Dolot îl evocă dureros de precis și de detaliat. Tragedia individuală a familiei lui Dolot dar și cea colectivă, a tuturor țăranilor abandonați, lupta lor pentru supraviețuire este profund tulburătoare și nu o voi dezvălui aici, pentru că vă va zgudui cu siguranț㠖 vă avertizez că ultima parte a cărții este cel puțin la fel de dură precum orice volum memorialistic de lagăr.

Fără să poată stabili cu exactitate de istoric (și fără să-și propună asta) în ce măsură evenimentele din Ucraina din anii 30 au fost cauzate direct și intenționat de sovietici, Miron Dolot preferă în primul rând să ofere cititorilor perspectiva martorului – o perspectivă realmente privilegiată, ținând cont de numărul redus al mărturiilor de gen – și să invite la o reflecție pe marginea ipotezelor avansate în legătură cu acele evenimente: a fost tragedia ucraineană un rezultat al politiclor dezastruoase de colectivizare sau a fost un plan bine pus la punct de a dezbina și a supune poporul ucrainean? Fie că vorbim de pasivitate și indiferență sau de acțiune premeditată de exterminare, dezvăluirea tragediei ucrainiene întărește, în memoria colectivă, contribuția de proporții pe care comunismul sovietic a adus-o la înfăptuirea catastrofei secolului XX anume, prăbușirea umanității.

EXECUTATI PRIN INFOMETARE – Miron Dolot – Editura Meteor Press, 2011

Sever Gulea pentru blog.libris.ro