Aleksandr Viktorovici Elceaninov (1881-1934) urmeaza drumul intelectualilor rusi de for­matie culturala si filosofica profana care, la ince­pu­tul secolului al XX-lea, s-au apropiat de teo­logie, i s-au con­sa­crat, devenind in cele din urma straluciti exe­geti si apologeti ai cuvantului lui Dumnezeu. A.V. Elceaninov a im­binat reflectia teologica cu practica pastorala, de­ve­nind, la 45 de ani, preotul micilor comunitati de emi­granti rusi din Franta, mai intai la Nisa, apoi la Pa­ris.

    Cartea de fata, aflata acum la a doua editie, alcatuita si tiparita postum de ur­ma­sii si admiratorii autorului, reflecta specificul acestei pastoratii, intr-un mediu nu tocmai prielnic, in confruntare cu o lume care si-a pierdut interesul fata de religie si ale carei provocari au ra­mas pana as­tazi aceleasi. La fel si „insemnarile” subtilului in­telectual si traitor crestin raman actuale, atat prin proble­matica lor, cat si prin maniera directa, percu­tan­ta si moderna in care au fost scrise. Regasim in ele concizia si rigoarea aforistica ale „jurnalului” duhovnicesc al Sfantului Ioan de Kronstadt, dar si ale „cu­vintelor de folos” ale Sfantului Isaac Sirul, pe care parintele il citeaza ade­sea cu statornica admiratie. 

 

    Fragment din jurnal:

 

    „Viata ni s-ar parea mult mai usor de trait, multe lucruri le-am vedea asezate la locul lor, daca ne-am aminti mai des cat de efemera este ea. Si ca nu este exclus sa murim chiar astazi. Gandind asa, se vor indeparta de noi de la sine micile amaraciuni, nimicurile care ne iau atata timp, facand loc lucrurilor importante. Viata nu este usoara si obisnuindu-ne cu aceasta concluzie trebuie sa o acceptam ca pe o norma. Traiul tihnit de odinioara ramane undeva, mult inapoi, in timp (departe si in constiinta noastra), incat de-abia daca mai suspinam dupa el. Bineinteles ca ceea ce spun e un loc comun, arhicunoscut, mai cu seama noua, rusilor, ca suferintele aduc folos sufletului. In ceea ce ma priveste, am resimtit intr-alt fel aceasta tragica realitate. Greutatile si amaraciunile noastre, atunci cand le suportam de bunavoie (sau le acceptam), ne nutresc si ne fortifica sufletul, prefacandu-se indata intr-un tezaur duhovnicesc. Caci necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce noua, mai presus de orice, slava vesnica covarsitoare (II Corinteni 4, 17). Este briza binefacatoare care sufla in panzele duhului nostru.

    Importanta nu este „dreptatea" luata in sine — drepti erau si fariseii, dar slujeau unei dreptati false (care nu era intemeiata pe ceea ce trebuia sa fie, adica pe dragoste, pe credinta), de trei ori nedreapta, formala, prefacuta, mincinoasa. Fapta buna lipsita de smerenie nimic nu inseamna. Oare dreptatea noastra, asa cum este, atata cat o avem, nu se confunda cu pacatul?

    Batranica X, care se considera pe deplin sporita duhovniceste, exclama ori de cate ori ii dau ceva sa citeasca: „Ca sa vezi! si eu ma gandisem la ceea ce scrie aici! Ar 

fi fost bine sa notez!" Un om egoist sufera iremediabil de singuratate si orbire; nu vede nimic nici in lume, nici in oameni. Se vede numai pe sine.”