L-am servit pe regele Angliei, probabil cel mai cunoscut roman al lui Hrabal, ilustreaza impecabil descoperirea sa fundamentala ‒ omul este un animal care rade ‒, dar si macropoetica umorului sau, pe care scriitorul ceh a identificat-o in avertismentul unei curatatorii: „Anumite pete nu pot fi indepartate decat prin distrugerea materialului insusi.“

„O vesela si picaresca poveste care incepe ca aventurile Baronului Munchhausen si se termina in lacrimi si singuratate.“ The London Review of Books

„Un roman tragicomic extraordinar si subtil.“  The New York Times

„Nemaipomenit de inventiv, fermecator, intelept si trist.“ Philadelphia Inquirer
Fragment din romanul „L-am servit pe Regele Angliei” de Bohumil Hrabal

„Odata, pe la miezul noptii, cand trebuia sa-i duc apa minerala reprezentantului firmei Van Berkel, cel care ne furnizase cantarul acela ca de farmacie si masinuta de taiat salamul unguresc in felii atat de subtiri, am intrat la el fara sa mai bat la usa, asa cum faceam de obicei, si 1-am surprins pe grasan asezat pe covor, caci dumnealui, ca intotdeauna, dupa ce mancase pe saturate, s-a dus direct in camera, s-a schimbat in pijama, si acum sedea turceste pe covor, iar eu am crezut mai intai ca aranja cartile ca sa-si faca o pasienta sau sa joace de unul singur, dar, de fapt, ceea ce etala dumnealui pe covor, cu un suras angelic, nu erau carti de joc, ci bilete de o suta de coroane, si, cufundat ca un bebelus intr-o baie de fericire, depunea incet pe covor sutic langa sutic; imbracase cu ei jumatate de covor, si tot nu era de-ajuns, caci iata-l scotand din servieta alt teanc de bancnote ca sa le insire mai departe intr-o aliniere atat de perfecta, de parca pe covor ar fi fost trasate cu rigla, anume pentru asta, niste casute dreptunghiulare, exact pe masura bancnotelor de o suta, iar capetele tuturor randurilor erau trasate cu atata precizie, incat aduceau cu un fagure de albine, si grasanul isi desfata privirea uitandu-se fericit la hartiile acelea de o suta, si, din cand in cand, batea din palmele dolofane, ca apoi sa-si mangaie cu ele obrajii luminati de un entuziasm copilaresc, si se delecta vizibil cu acest spectacol, sprijinindu-si barbia in causul palmelor, dupa care isi vedea mai departe de lucrarea lui, facand sa fosneasca pe podea suticii etalati, si daca se intampla ca o hartie sa fie cu dosul in sus, avea grija s-o intoarca, astfel incat toate sa fie pe aceeasi fata... iar eu stateam acolo nemiscat, neindraznind sa plec, nici sa tusesc, de teama sa nu-mi simta prezenta —„