“- Totusi, mie mi se pare c-au trecut nenumarate ceasuri, murmura ea cu indoiala; trebuie sa fie mai mult. Mi-aduc aminte ca eram in salon, dupa cearta aceea ingrozitoare; Edgar ne-a provocat in mod brutal, iar eu am fugit, disperata, in camera asta. Indata dupa ce-am incuiat usa, intunericul m-a coplesit si-am cazut la pamant. Nu-i puteam explica lui Edgar cat eram de sigura c-o sa am o criza sau c-o sa innebunesc dac-o sa ma mai necajeasca! Nu mai eram stapana nici pe gura, nici pe creierul meu; iar el, probabil, nu si-a dat seama de suferinta mea, asa ca n-am mai avut decat atata minte cat sa-ncerc sa scap de el si de glasul lui. Inainte de a-mi veni in fire, incat sa vad si sa aud, incepuse sa se lumineze de ziua si, Nelly, am sa-ti spun la ce m-am gandit, si gandul asta mi-a revenit mereu si mereu, de ajunsesem sa ma indoiesc daca mai sunt zdravana la minte. Cum eram culcata pe jos, cu capul rezemat de piciorul mesei, si abia vazand, sters de tot, patratul cenusiu al ferestrei mi s-a parut ca sunt inchisa in patul meu cu tablii de stejar de acasa; atunci am simtit o durere sfasietoare in inima, dar acum, treaza, n-o mai tin minte. M-am gandit si m-am tot gandit ca sa descopar ce-ar fi putut fi, si, foarte ciudat, din amintire mi se stersesera cu desavarsire ultimii sapte ani ai vietii! Nu-mi aduceam aminte nici c-ar fi existat. Eram copil, tata tocmai fusese inmormantat si suferinta mea se nascuse din pricina despartirii de Heathcliff, poruncita de Hindley. Pentru prima data in viata dormeam singura si, trezindu-ma dintr-un somn ingrozitor, dupa o seara de plans, am ridicat mana sa dau tabliile la o parte si m-am lovit de masa... Mi-am plimbat mana de-a lungul covorului, si iar mi-am adus aminte de spaima de-adineauri, dar de data asta se transformase intr-o deznadejde cumplita.”