Desigur, citim despre viata calugarilor, despre linistea lor interioara, despre asceza lor, dar si despre vietile lor indelungate, ajunse la o senina senectute. stim cum gandesc ei, care sunt valorile lor, care le este programul zilnic. Acum stim cu precizie si ce mananca, dar si ce leacuri folosesc pentru diferite boli sau afectiuni. Le culegem cu migala retetele culinare, consemnam si folosim leacurile lor seculare, vrem sa traim ca ei sub semnul sanatatii, optimismului si echilibrului. Dar parca ceva nu se leaga pentru a implini intocmai aceste lucruri. Despre ce sa fie vorba?

In mod cert, despre viata de rugaciune si smerenie totala in care traiesc acesti alesi ai Harului – despre asta e vorba! Despre taierea voii proprii (ascultare se numeste), despre altruism, despre netinerea de minte a raului si despre neagonisirea averilor lumesti. Despre absenta „carierei” in viata lor si a concediilor tip all inclusive. Toate aceste lucruri care noua ne fac placere si dupa care alergam – ei bine, toate acestea uzeaza profund fiinta umana, ii erodeaza sanatatea, optimismul si linistea. si, mai grav, ne indeparteaza de Dumnezeu. De fapt, aici e cheia. Cheia efectului benefic al postului si a celui tamaduitor al leacurilor manastiresti. Nu merge postul fara credinta, caci ar ajunge sa fie doar o dieta; si nici leacurile fara rugaciune, caci se vor rezuma la „puterea binefacatoare a naturii”… si cam atat. Postul si tamaduirea vin de Sus, si intr‑acolo trebuie sa ne atintim privirea. Pe de alta parte, nu putem avea parte de linistea monahilor si nici de lepadarea lor de lume. De lume te lepezi cel mai bine in afara ei, adica in manastire. Pe cand noi, cei ai lumii, trebuie sa o schimbam! Nu putem renunta la ea, dar de schimbat – asta da!

Haideti sa schimbam asadar lumea, schimbandu‑ne mai intai pe noi! si toate celelalte vor veni de la sine.