Fragment:

 

    “Pin se opri langa masa si privi chipul senin al fetei. Chiar si in aerul racoros din camera, baiatul simtea clar mirosul familiar al mortii. Nu era ceva neplacut; de fapt, mirosurile pe care Pin le asocia cu moartea nu erau deloc umane, ci proveneau de la unsorile de plante folosite pentru conservarea epidermei. In plus, Pin nu era un baiat sentimental. Intr-un oras ca Urbs Umida, viata era un mare risc, iar moartea putea fi intalnita la tot pasul. Era o ecuatie chiar interesanta: cu cat inaintai in varsta, cu atat cresteau sansele de a trai mai mult. De pilda, cine trecea de varsta de doi ani, avea mari sanse sa ajunga la zece ani. Apoi, odata ajuns la cincisprezece ani, avea posibilitatea sa treaca de douazeci. Iar cei care implineau treizeci, ei bine, in principiu aveau garantata batranetea — perioada ce incepea la varsta de patruzeci de ani si sfarsea la patruzeci si cinci.

    Intinzandu-si incet mana, Pin atinse bratul fetei si il simti la fel de rece cum banuia ca erau adancurile Raului Foedus. Tineretea fetei, caci nu parea sa fi avut mai mult de saptesprezece ani, il intrista si ii aminti de doua randuri pe care le citise pe o piatra funerara: 

            Cei ce pier in floarea tineretii

         La poarta raiului isi poarta frumusetea.

 

    Pin se aseza pe bancuta si, asa cum se intampla in majoritatea noptilor in care sedea singur in intunericul si racoarea camerei, gandurile incepura sa i se indrepte spre tatal sau si spre misterul mortii unchiului Fabian. Stia bine ce gandeau toti ceilalti, dar tot nu putea crede ca tatal sau era faptasul — si nici nu o va face atata timp cat nu va auzi acest lucru din gura parintelui sau. Criminal, tatal sau? Nici vorba! Intr-adevar, lucrurile stateau foarte prost pentru Oscar Carpue si nu putea fi negat faptul ca lasase in apartament un cadavru, insa nu exista nicio dovada acuzatoare.”