Matt Cruse este steward pe Aurora, un imens aerostat care zboara la sute de metri deasupra oceanului, transportand pasageri bogati dintr-un oras in altul. Este viata pe care Matt si-a dorit-o dintotdeauna. Convins de faptul ca este mai usor decat aerul, isi inchipuie ca pluteste la fel de lesne ca hidriul care propulsa nava. Intr-o noapte, salveaza un calator cu balonul, care-i vorbeste despre minunate creaturi ce plutesc pe cer. Abia dupa ce o cunoaste pe nepoata calatorului, Matt isi da seama de faptul ca aiurelile acestuia ar putea, de fapt, sa reprezinte adevarul si ca straniile creaturi sunt intru totul reale si incredibil de misterioase.
Kenneth Oppel este autor al mai multor carti, printre care si trilogia bestseller Silverwing, si castigator al mai multor premii, din care amintim Canadian Library Association Book of the Year for Children. Despre ZBURATORUL, el scria: "Am fost de multa vreme fascinat de aerostate. Mie imi par miraculoase. O nava de pasageri de lux mai mare decat Titanicul, si totusi mai usoara decat aerul. Au fost cele mai mari obiecte zburatoare din toate timpurile. Dar daca aerostatele nu ar fi fost inventate? In lumea ZBURATORULUI, vehiculele aeriene stapanesc cerurile."
Fragment:
„NAUFRAGIATI
Vantul si ploaia au izbit in aceeasi clipa, incovoind copacii, lovindu-ne in plin, straduindu-ne sa ne doboare de pe picioare. Mi-am chemat cu ochii mintii imaginea Aurorei, incercand sa-i numar cablurile cu care fusese amarata. Le simteam incordate pe tarusii de ancorare, adanc infipti in nisip, le simteam frecandu-se, fierbinti, in jurul trunchiurilor palmierilor. Toate funiile acelea intinse gemeau si se vaitau, ca intr-o infernala orchestra de coarde. Am si auzit cel dintai pocnet, apoi pe cel de-al doilea, pe masura ce cablurile incepeau sa se rupa, iar nava sa se rasuceasca. Nu puteam sa ma gandesc la nimic altceva, in timp ce ne furisam prin padure.
Kate s-a impiedicat, asa ca am prins-o de mana lunecoasa ca un tipar. Incovoiati de mijloc, ne-am impleticit mai departe, impovarati de gentuta cu aparatul de fotografiat si de geanta de voiaj, cu oasele, poticnindu-ne oriunde ne purta vantul. Deodata, un copac s-a prabusit la nici trei metri in fata noastra, iar impactul dintre el si sol ne-a facut sa ne clatinam pe picioare. Nici macar nu-l auzisem prabusindu-se, prin vuietul ploii si vaietul rau-prevestitor al vantului. Cu ochii mijiti, abia daca mai puteam sa zaresc ceva.
Devenea tot mai rau. Crengile scuipau apa ca falcile unor gargui. De-a lungul trunchiurilor de copaci, se prabuseau veritabile cascade. Vantul zguduia cerul si pamantul, deopotriva. Cu greu mai puteam dau seama de ceea ce faceam sau incotro ne indreptam. Ne miscam cat de repede ne statea in puteri, ingreunati de ploaie, cu vesmintele care, atarnand de trupuri, ne faceau stangaci si lenti. Crengile zburau prin aer. Eram in primejdie sa fim raniti.
Prin valul des si cenusiu al ploii, am zarit o umbra, asa ca m-am indreptat intr-acolo. Era un hatis des de arbusti si se zarea o deschizitura intunecoasa, dedesubtul unei cocoase de pamant si de piatra.“