Când am citit Moromeții, romanul lui Marin Preda, îmi amintesc că, deși am rămas impresionat de portretul memorabil al lui Ilie Moromete, un personaj privit într-o evoluție întinsă pe ani de zile, poate la fel de mult am fost fascinat de figura lui Niculae Moromete și am rămas cu un gust oarecum amar, după lectură, cu un regret de a nu fi avut ocazia să pătrund mai adanc în profunzimea psihologică a acestui personaj. Chiar dacă volumul al II-lea al romanului este în mare măsură dedicat fiului mai mic al familiei Moromete, atât perspectiva narativă, accentul evocator realist și saltul câtorva ani esențiali din biografia mezinului moromețian, m-au făcut să ratez exact acea experiență la care speram să am acces: singurătatea, înstrăinarea și povara existenței celui care simte chemarea învățăturii într-o familie de țărani indiferentă la asemenea aspirații. Tocmai această experiență reprezintă însă fundamentul narativ al romanului Martei Petreu și deschide calea spre o explorare dintr-un unghi inedit și intim a vieții trăite la țară.

Acasă, pe Câmpia Armaghedonului urmărește, din perspectiva persoanei I, a unei fete născute într-un sat din Transilvania, destinele întinse pe parcursul a 50 de ani, ale familiilor Sucutărdean și Vălean, unite prin căsătoria dintre părinții povestitoarei, Mica și Agustin. Legați de timpuriu prin natura împrejurărilor, Mica și Agustin se mută la casa lor, trăiesc vremurile tulburi ale colectivizării comuniste care schimbă la față lumea satului românesc, supraviețuiesc acestor schimbări și aduc pe lume trei copii: Ana, Tinu și Tabita. Aparent, avem de a face cu destine și cursuri ale vieții firești în lumea rurală. Așa cum dezvăluie însă povestitoarea, lucrurile sunt mult mai întunecate și mai nuanțate decât atât, departe de orice normalitate și împlinire. Absența iubirii dintre cei doi soți nu lasă locul nici măcar unui angajament și devotament durabil, adus de viața împreună: în timp ce Agustin o suspectează mereu pe Mica de adulter (pentru faptul că ea l-a iubit pe altul înainte de căsătoria cu Agustin), Mica nu are parte de nici o bucurie și nici o apropiere din partea soțului ei. Nici măcar speranța în divinitate nu îi aduce mai aproape pe părinții Tabitei, atâta timp cât Agustin alege să se pocăiască, să treacă în confesiunea străjerilor iehoviști, în vreme ce Mica rămâne neclintită în crezurile sale. Iată o căsnicie care începe sub semnul nesiguranței, al neplăcerilor și al mândriilor tinerești dar care, în timp, departe de a îmblânzi și a transforma aceste stângăcii ale debutlui, preferă să le cultive la proporții nebănuite. Copiii născuți în familia Micăi și a lui Agustin par a fi devenit instrumente de pedeapsă: poveri puse pe umerii celuilalt, pentru a compensa răzbunător nefericirea trăită în doi. Chiar și așa însă, Tabita poartă o mulțime de amintiri fericite din copilărie: deși nu se apropie de ei afectiv și îi face să se simtă adesea vinovați pentru propria lor existență, Mica îi îngrijește bine și îi pregătește pentru maturitate. Tabita va avea însă mult de suferit, visând la o lume construită din biblioteci și dragoste, din cărți și cuvinte, deși părinții ei par să disprețuiască literatura iar Agustin să o considere chiar un lucru al diavolului (nu lipsesc pedepsele, bătăile pentru citit și rezultate școlare bune!). Pe măsură ce trec anii, lupta surdă dintre Agustin și Mica devine tot mai aprigă, certurile se întețesc și cei doi devin tot mai străini unul de altul. După moartea lui Agustin, Mica pare să trăiască o perioadă de revigorare, de renaștere, pentru a doua oară în viață (după amorul de tinerețe) simte că are șansa la fericire, în preajma fiului ei Tinu, hotărât să construiască o nouă casă. Când însă Tinu se însoară, simțindu-se trădată pentru a doua oară, definitiv, Mica devine o ființă înrăită la proporții mitologice: „arăta uneori ca o Zeiță Mamă, spurcând lumea cu arhaica ei mânie aflată dincolo de înțelegerea unui muritor de rând”. Nimic, nici o tragedie familială, nici trecerea timpului nu mai par să înduplece un suflet împietrit de decenii întregi de neconsolare.

Romanul Martei Petreu este interesant și cuceritor din multe puncte de vedere. În primul rând desfășoară o dramă originală în miezul ruralității românești postbelice. Departe de bucolicele peisaje moromețiene sau rebreaniene, Marta Petreu ne introduce într-un peisaj apocaliptic, și la propriu: “nu există peisaj mai trist în Câmpia Transilvaniei din toamnă până în primăvară”, dar și la figurat: căsnicia dintre Mica și Agustin. De asemenea, drama romanului pare să se consume aproape integral independent de marile schimbări prin care trece satul românesc – Mica și Agustin nu au nevoie de tragedii istorice pentru a-și purta mai departe războiul religios și amoros pe Câmpia Armaghedonului domestică, din propria gospodărie. Elementele antrenate în consumarea acestei drame sunt originale: diferențele religioase (și veți vedea că Agustin nu este doar un pocăit cu numele, de formă, ci e în stare să poarte un adevărat război cu toată familia și să îi încremenească pe toți în timp), dificultățile de comunicare, relațiile deficiente dintre părinți și copii, cu temeiuri inedite (asumarea unei vinovății pentru propria existență) etc. De asemenea, conturul protretului țăranlui postbelic e cel deosebit și neobișnuit: departe de a fi admiratori ai tradițiilor manuale și ai proprietății, ai familiei unite la bine și la greu, țăranii par să agreeze din plin, inca de la prima aparitie, tehnologia și tractoarele, unii se bucură de viața în colectivă iar în ceea ce privește relațiile de familie pot fi cât se poate de câinoși (dacă le pleacă un copil de acasă, “ e bun plecat, ca mort pentru moștenire“). Nu pot să nu fac măcar o referire și la tehnica de construcție, în care Marta Petreu valorifică atât talentele poetice, cât și talentele exploratorii-eseistice, și să amintesc și de colecția impresionantă și bine dozată de regionalisme, o colecție care devine un mijloc de impact și convingător prin care personajele prin viață și culoare. Nu în ultimul rând (deși ar mai fi atâtea și atâtea de spus) romanul Martei Petreu este deosebit pentru că oferă o poveste, o protagonistă si o drama cu totul deosebite pentru lumea rurală: povestea unei nefericiri exemplare, în care orgoliile și alegerile gresite dau naștere unei suferințe care epuizeaza chiar si resursele mostenitorilor in ceea ce priveste posibilitatile de regenerare familiala.

Lecturati cartea care a fost votata drept Cartea anului 2011, de catre revista Romania Literara.

ACASA, PE CAMPIA ARMAGHEDONULUI – Marta Petreu – Editura Polirom, 2011

Sever Gulea pentru blog.libris.ro