Mai demult, pe vremea când citeam seria de povestiri a lui Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuței, m-am gândit pentru prima oară la felul în care anumite spații sau contexte sociale îi predispun pe oameni să devină povestitori. Desigur, la vremea aceea trecusem și eu prin botezul nopților de tabără sau al serilor din fața blocului, când, în compania tovarășilor de joacă mai mult sau mai puțin cunoscuți, venea acel moment cât se poate de miraculos și de spontan, când fiecare din cei prezenți devenea, călăuzit de cine știe ce prezență misterioasă (să fi fost liniștea nopții, privirile fascinate ale auditorului) un povestitor pasional al celor mai ciudate, șocante sau memorabile întâmplări (cât erau ele ficțiune și cât erau realitate, vorba lui Hemingway, rămânea la latitudinea publicului să decidă). Însă deși îmi pot imagina adesea copilăria chiar și fără aceste întâlniri cu povestitorii de ocazie, născuți prin voia contextului și al unei atmosfere aparte, trăite la ceasuri târzii, desigur că nu mi-aș putea imagina hanul lui Sadoveanu fără poveștile Comisului Ioniță (povești care dau până la urmă dau identitate hanului), a căror desfășurare nu ar fi fost posibilă, evident, fără vinul Ancuței și fără focul din vatră. Și asta pentru că hanul este un spațiu destinat prin excelență călătorilor, în care ospitalitatea, bunăvoința dar și urechile ciulite ale gazdelor transformă ursuzenia neajunsurilor unei călătorii într-o adevărată bucurie a împărtășirii. Hanul este spațiul care, odată pătruns, naște fără îndoială povestitori.

Același lucru l-aș putea remarca, citind romanul lui Cem Selcen și despre închisoare, chiar dacă în acest caz nu mai vorbim neapărat de povestitori tihniți și seduși de împrejurări, ci mai degrabă de povestitori dependenți – pentru deținuți, poveștile par a fi un mijloc necesar și personal de exorcizare, un mijloc de a învinge claustrofobia. Din pricina mărului spune povestea a patru deținuți, cu personalități, înfățișare și istorie destul de diferite, puși în situația de a rezista trecerii lente a timpului, într-o celulă strâmtă. Chiar dacă trăiesc într-un regim de detenție deloc aspru – nu lipsesc sticlele de băutură și indulgențele din partea gardienilor, privilegii plătite cu bani fără îndoială, privarea de libertate îi împinge pe protagoniști să-și găsească o ocupație de care nu se vor mai putea lipsi: discuțiile cu ritual și cu tipic – fiecare își asumă sarcina de a spune o poveste în fiecare zi.

Dar această îndeletnicire a naratorilor uniți de împrejurări, nu se dovedește, în ciuda anticipării facile pe care am putea-o face, un simplu mijloc de a fugi de vinovăție și de remușcările conștiinței, căci în romanul scriitorului turc, deținuții din celulă care devin, cu rândul, povestitori, nu par să-și pună în primul rând această problemă (deși ea este atinsă din când în când desigur). În fond, așa cum sugerează și protagonistul romanlui, chiar ideea de păcat, mergând până la cel comis de strămoșii noștri Adam și Eva pare să aibă un statut incert (culegerea mărului din grădina paradisului pare să fie mai degrabă descrierea unei situații, a unei căi alese și nu a unei fapte abominabile, atâta timp cât ea nu a prejudiciat pe nimeni). Dimpotrivă, prin poveștile pe care le împărtășesc și care se plasează , deși nu întotdeauna, într-un perimetru biografic, protagoniștii explorează proporția și fundamentele culpei lor (mai degrabă decât să fugă de ea) și evident, însăși ideea de culpă, explorări țesute în jurul unor discuții pe tema crimei, toleranței, iubirii, maturizării și suferinței. Cu toate că atât spațiul, cât și natura înțelegerii dintre protagoniști par să dea aparența unui roman întunecat, cu ecouri dostoievskiene, narațiunea lui Cem Selcen păstrează însă o dimensiune destul de tonică, echilibrată, cvasianecdotdică pe alocuri (încă de la primele pagini protagonistul face un elogiu al… toaletei și compară scrisul cu sexul: nu-ți dai seama de ce o faci, dar tot te bucuri de pe urma experientei) și asta mai ales datorită caracterului variat al biografiilor: unele dintre ele invită într-adevăr la meditație și anticipează controverse, în vreme ce altele sunt pline de aventuri și antrenate chiar de intrigi polițiste (în fapt, tocmai biografia personajului principal, un spărgător de seifuri care ajunge să-și îndeplinească fantezia, pregătind un jaf la Banca Centrală din Istanbul ocupă și cel mai mare spațiu al romanului).

Poveștile sunt întretăiate și bine dozate, astfel încât lectura romanului să nu se încleieze în pasajele mai filosofice dar nici să nu apuce ritmul galopant și epuizant al thrillerului obișnuit. Tocmai acest echilibru și această întâlnire neobișnuită și totuși armonioasă, între umor, aventură și meditații mai profunde fac din narațiunea lui Cem Selcen un roman greu de încadrat și, tocmai de aceea, cu atât mai provocator.

DIN PRICINA MARULUI – Cem Selcen – Editura Univers, 2011

Sever Gulea pentru blog.libris.ro