Nu știu cum se face, dar am tot dat târcoale, în ultimii ani romanelor și povestirilor lui Stephen King, fără să incep vreodata atacul decisiv, fără să mă întâlnesc efectiv cu sinistrele povești cu creaturi monstruoase și locuri bântuite pentru care prozatorul american e atât de cunoscut. În volumele de povestiri Anotimpuri diferite sau în La Asfințit am aflat un altfel de King, un King care sondează și scoate la iveală cele mai vechi temeri din protagoniștii săi proiectați însă în zone mai puțin crepusculare, mai puțin la inteferența între real și fantastic, ci mai mult ancorați în lumi populate de antagoniști pe cât de înfricoșători, pe atât de reali și plauzibili. Poate tocmai pentru că am început să mă obișnuiesc și chiar să îndrăgesc această latură mai adâncă din punct de vedere psihologic a operei lui Stephen King (și probabil mai puțin populară), atunci când a venit vorba să optez pentru lectura unei cărți semnată de prozatorul american, am ales Dolores Claiborne și nu recent reeditatul Cimitirul animalelor

Interesant este faptul că Dolores Claiborne, un mistery clasic al anilor 90 mi-a amintit în câteva privințe de Alan Sillitoe și al său univers al supraviețuitorilor din clasa muncitoare britanică postbelică. Compusă sub forma unei mărturii complete a protagonistei în fața autorităților, povestea lui Dolores Claiborne ne poartă în lumea îngustă și sufocantă a personajelor înrăite de circumstanțele în care trăiesc dar care nu renunță însă la luptă.

După decesul suspect al angajatoarei sale (o americanca bogata), Dolores Claiborne, femeia care se ocupa de menaj în casa bătrânei reconstituie evenimentele la care a fost martoră și în raport cu care își cunoaște perfect gradul de vinovăție. Femeie simplă, căsătorită de timpuriu cu un soț brutal, Dolores ajunge să lucreze în casa Verei Donovan, o bogătană excentrică. Viața lui Dolores se dezvăluie sub forma unui calvar îndurat pe de o parte acasă și pe de altă parte la slujbă. Și asta pentru că soțul ei, Joe, dar și angajatoarea ei, Vera se dovedesc a fi de o ticăloșie remarcabilă, niște patroni fără cusur ai iadului domestic și profesional.

Vera pare a fi genul de babă-absolută: înstrăinată de copii, suspicioasă până la paranoia, obsedată ca lucrurile să ramana într-un anume fel (te spionează cu binoclul dacă bați bine preșul și dacă agăți cearșaful pe sfoară cu șase cârlige), bătrâna pare a fi de trei ori jigodie, așa cum remarcă Dolores – pe de o parte pentru că nu se putea abține (de la a chinui angajatele), pe de altă parte reușea să fie a dracului cu orice ocazie ( chiar și imobilizată la pat căuta și chiar regiza prilejurile pentru a da de lucru menajerei) și nu în ultimul rând, pentru că era o bătrână tristă care nu avea ce să facă decât să moară într-o cameră la etaj, Vera părea a fi pe cale să-și piardă mințile, provocând tot felul de scene atunci când avea halucinații. Pe de altă parte Joe, soțul lui Dolores este un alcoolic, un barbar, un bătăuș și un laș care ajunge să facă avansuri chiar propriei sale fiice Selena. Expusă în permanență acestor două figuri tiranice, Dolores nu va renunța însă la luptă și îi va înfrunta cu mult curaj pe cei doi antagoniști. Doar că pe unul dintre ei îl va respecta mai mult și va păstra o atitudine fair play, în vreme ce în raport cu celălalt va acționa din disperare, pregătind un deznodământ calculat, chiar în ziua în care va avea loc o eclipsă epocală (e interesantă asocierea pe care o face King între evoluția eclipsei și evoluția furiei, disperării lui Dolores – într-un fel, acțiunile lui Dolores vor căpăta, prin hotărâre și consecvență, acel grad de inevitabilitate pe care doar fenomenele naturale pot să le îmbrace iar prozatorul american va suprapune desigur momentul culminant al eclipsei cu apogeul acțiunilor lui Dolores, pentru a obține un efect narativ cât se poate de convingător). Care va fi rezultatul acestor confruntări vă rămâne să descoperiți.

Spuneam că romanul lui King mi-a amintit de povestirile lui Alan Sillitoe și asta pentru că și autorul american reușește să portretizeze memorabil o femeie care, în ciuda faptului că este pusă în fața unor circumstanțe periculoase, amenințătoare și împovărătoare, reușește să-și păstreze demnitatea și să găsească motivația de a lupta. Așa cum recunoaște însăși Dolores Claiborne: uneori, tot ce poate face o femeie ca să reziste e să fie jigodie. E vorba de o jigodie pe care nu o veți disprețui totuși, la final.

DOLORES CLAIBORNE – Stephen King – Editura Nemira, 2009

Sever Gulea pentru blog.libris.ro