Bestsellerul Turciei anului 2006 este o poveste de şi despre dragoste. Dar nu e o poveste în stilul oriental bollywoodian cu desfăşurări elaborate şi clişeice de ritualuri de seducţie ale prinţeselor, cu dansuri, lacrimi, râsete şi finaluri fericite, ci mai degrabă e o poveste într-un stil mai apropiat de chick-liturile europene, cu femei independente şi totuşi vulnerabile care încearcă să facă faţă provocărilor amoroase în mediul contemporan. Motorul director al acţiunii rămâne ideea deja foarte familiară a faptului că dragostea dă peste cap planuri şi vieţi. Dincolo de asta, romanul autoarei din Turcia portretizează un soi de dragoste care demonstrează (măcar într-o bătălie, războiul rămâne etern până la urmă) că poate să provoace o înfrângere de-a dreptul ruşinoasă celui mai redutabil inamic al său, anume timpul.

În Istanbulul zilelor noastre, Asli, o femeie trecută cu puţin de 30 de ani (un prag psihologic am putea spune) îşi începe dimineaţa cât se poate de prost: cafeaua dă pe afară, pantalonii preferaţi se rup şi, confirmând că graba strică treaba, goana spre locul de muncă la volanul maşinii se încheie cu un accident frontal cu maşina de gunoi. Preocupată să rezolve problema la firma de asigurări, Asli se întreabă ce i s-ar mai putea întâmpla şi rău face. Dacă vreun demon şi-a pus în gând să-i transforme viaţa lui Asli într-un iad , cu siguranţă că nici nu putea găsi o strategie mai eficientă: provoacă rând pe rând disconforturi matinale punctuale care să nu te doboare, doar să te slăbească emoţional, să erodeze puţin acel optimism invariabil al dimineţilor, pentru a putea lovi în plin cu marea surpriză, imediat după aceste aperitive pişcătoare. Şi dacă o cafea vărsată, nişte pantaloni descusuţi şi un automobil îndoit pot să-ţi tulbure cel mult câteva ore, reîntâlnirea cu dragostea vieţii tale, după 15 ani poate să-ţi dea peste cap viaţa cu totul. În biroul firmei de asigurări, Asli stă faţă în faţă cu Omer, bărbatul de care s-a îndrăgostit şi de care s-a despărţit acum mai bine de un deceniu. Ce-ţi mai poate spune o fostă iubire după atâta amar de ani? Cel mai convingător şi cel mai periculos lucru: că nu pare a suporta calificativul de fostă. Asli şi Omer reînnoadă o poveste întreruptă brusc şi tumultuos, fără să îşi pună problema deznodământului.

Romanul lui Hande Altayli mută atenţia cititorului între două planuri narative: începutul poveştii de dragoste dintre Omer şi Asli şi momentele de după reîntâlnirea lor din dimineaţa accidentului. Desigur, lucrurile nu sunt prea simple: Omer este fostul amant al mătuşii lui Asli care a sedus (cu o forţă aproape incredibilă prin ecoul pe care reuşeşte să-l dovedească peste ani şi ani) o adolescentă uşor de impresionat. Căsătorit şi lipsit de disponibilitatea de a renunţa la căsnicie, Omer o aduce pe Asli la capătul răbdării şi o face să-l părăsească fără vreun cuvânt de despărţire. Asli este însă prinsă bine de tot în capcana dragostei, care o strânge fără salvare. Singura ei scăpare este să îşi înfrângă inamicul prin propriile sale arme, adică să combată dragostea tot cu dragoste. Asli caută rând pe rând să iubească şi să se dăruiască unor bărbaţi demni şi sensibili dar reuşita ei este năruită de reîntâlnirea cu Omer. Omer se dovedeşte a fi o inundaţie imprevizibilă peste stabilitatea emoţională la care Asli a lucrat îndelung. Şi, spre deosebire de calamităţile naturale, nu pare să se sfârşească, dimpotrivă pare să se amplifice de la o zi la alta. Ce şanse au însă doi oameni care se revăd după 15 ani, cu sentimente la fel de intense? Pare deja o premisă greu de imaginat care nu poate conduce decât la o concluzie favorabilă pentru protagonişti… oferă intensitatea sentimentelor o garanţie relaţională sau repetarea greşelilor din trecut poate neutraliza acest miracol al supravieţuirii unei iubiri longevive?

Dincolo de stereotipiile şi accentele uşor telenovelistice, romanul lui Hande Altayli vorbeşte despre dragoste dintr-un unghi interesant. Nu ca paradis etern, deci nu ca o destinaţie, ci mai degrabă ca un proces repetabil. Mai precis, dragostea pare a fi o trecere succesivă de la cele mai profunde păreri de rău la fericire deplină în raport cu cineva, adică drept un ciclu care poate fi reluat ad infinitum. Nu există liniaritate cu începuturi şi finaluri definitive, poveştile de dragoste nu se încheie de fapt, ci doar rămân adormite într-o etapă, gata să explodeze, atunci când circumstanţele sunt favorabile. De aceea dragostea este un terorist desăvârşit, este o capcană a diavolului: indiferent de câte straturi de timp este acoperită, ea reprezintă o ameninţare. Citit în această cheie, finalul romanului cu siguranţă rămâne deschis.

Desigur, această abordare a sentimentului de dragoste, pe cât de interesantă este, suferă totuşi de handicapul lipsei de credibilitate. Dacă suntem dispuşi să acceptăm ideea fatalismului romantic, e greu să credem că sentimentele nu evoluează, nu se transformă, nu sunt filtrate prin privirea mai mult sau mai puţin matură pe care ne-o modelează timpul şi experienţa. Întrebarea rămâne totuşi deschisă: sunt Asli şi Omer exponenţi ai victimelor dragostei, ca devoratoare nemuritoare sau sunt mai degrabă doi protagonişti imaturi care cedează, după ani de zile unor obsesii legate de orgoliu şi atracţie sexuală?

DRAGOSTEA E CAPCANA DIAVOLULUI - Hande Altayli – Editura Univers, 2010

Sever Gulea pentru blog.libris.ro