Numitorul comun al memorialisticii de prizonierat pe care am parcurs-o până acum, fie că a fost vorba de memoriile supraviețuitorilor din gulagul sovietic, din lagărele de concentrare naziste sau din închisorile comuniste românești a fost faptul că amintirile acestor supraviețuitori evocau, în cheie mai lucidă sau mai emoționala, experiența dezumanizantă, abuzivă trăită în spatele gratiilor. În acest sens foștii prizonieri aveau un discernământ și un sistem de referință: ei fuseseră cetățeni respectabili ai unui stat (unii dintre ei au fost membrii elitei sociale și intelectuale), fusesereă luați dintr-o lume civilizată și despuiați de drepturi și de libertăți, destituiți practic din rândurile umanității. Dezumanizarea și umilința se dovedeau cu atât mai traumatizante, pe de o parte pentru că erau înfăptuite abuziv de impostori și fanatici, cât mai ales pentru faptul că deținuții cunoșteau alternativa, cunoșteau ce înseamnă să fii om. Dar ce se întâmplă atunci când nu ai acces la această alternativă, când te naști în spatele gratiilor și universul cu care ești obișnuit din prima zi petrecută în această lume este unul brutal, violent, înconjurat de sârmă ghimpată? Într-un asemenea context, pe de o parte proporția tragediei pentru prizonier se micșorează, atâta timp cât singurul standard la care se poate raporta este cel al închisorii. Pe de altă parte pentru un asemenea prizonier, lucrurile devin cu adevărat tragice în momentul în care descoperă alternativa, în momentul în care conștientizează, după ce a scăpat din lagăr, mutilarea existențială la care a fost supus. O asemenea biografie este cumva repovestită în volumul jurnalistului american, Evadare din Lagărul 14 care îl are drept protagonist pe Shin, un tânăr coreean care a reușit să scape din sistemul concentraționar al Coreei de Nord.

Coreea de Nord rămâne și astăzi prototipul statului totalitar absolut, puternic militarizat, aflat sub control deplin polițienesc – este ceea ce am putea numi un adevărat infern contemporan. Menținerea acestei insule totalitare, la capătul Asiei este susținută pe de o parte de eficiența (tot mai erodată însă) a instituțiilor interne, dar și de rațiuni geopolitice (Chinei îi convine să aibă un stat tampon între ea și o putere capitalistă, așa cum este Coreea de Sud) și de un interes mult prea puțin operaționalizat din partea Coreei de Sud de a amorsa o prăbușire din interior a tiranicului regim de la Phenian. Coreea de Nord, așa cum dezvăluie volumul lui Blaine Harden este un stat care trăiește în foamete de mai bine de 20 de ani (susținut prin subvenții venite din partea Rusiei sau SUA, parazitate la rândul lor de elita conducătoare), un stat care nu are o economie capabilă să se autoîntrețină, în care cultul personalității triumfă fără probleme, în care oamenii sunt pedepsiți pentru opțiunile și originea lor (astfel că și urmașii celor vinovați ajung să ispășească pretinsul păcat al părinților). Cei considerați ostili sunt internați în închisori precum Lagărul 14, închisori politice pe care Coreea de Nord nu le recunoaște însă.

Într-un asemenea spațiu, guvernat de 10 reguli brutale (prezentate cititorilor în volum) se naște Shin, un coreean care trece prin experiențe greu de imaginat: persecutat de mic, fără să găsească afecțiune și înțelegere nici măcar din partea părinților, fără să pună la îndoială educația precară primită în lagăr, Shin adoptă regulile mediului în care trăiește ca atare. Astfel că, Shin ajunge să își toarne mama și fratele pentru tentativa de evadare și să asiste la execuția lor încă din copilărie. În mod ironic însă, Shin este torturat mai departe de gardieni pentru a oferi o mărturie mai detaliată. Batjocorit, bătut, pedepsit de autoritati, de profesori (chiar și învățătorii poartă pistoale la centură), de colegi, Shin ajunge, circumstanțial să întâlnească deținuți care vorbesc despre lumea de dincolo de lagăr. Așa va decide Shin să evadeze, reușind nu fără sacrificii și suferințe fizice îngrozitoare, să descopere un aparent paradis dincolo de ziduri (vă imaginați ce viață a dus Shin în Lagărul 14, din moment ce Coreea de Nord îi pare un mic paradis).

Din Coreea de Nord, călătoria lui Shin va continua, nu fără riscuri și nu fără șansă spre China, apoi spre Coreea de Sud și în cele din urmă spre SUA. De la un animal care trăia practic într-o cușcă, lingând ciorbă de pe jos, care nu simțea niciun pic de vinovăție sau părere de rău pentru moartea părinților săi, Shin va încerca să învețe să trăiască laolaltă cu ceilalți, să se descurce și să povestească întregii lumi, prin intermediul organizațiilor de profil, experiențele sale. Nu avem de a face deloc cu o transformare optimistă, cu un deznodământ miraculos. În fapt, partea cel puțin la fel de impresionantă, dacă nu chiar mai impresionantă a volumului lui Harden este cea care urmărește evoluția lui Shin după ce tânărul trece granița Coreei de Nord. Este momentul în care efectele perverse ale anilor de lagăr de abia încep să se facă simțite în cele mai profunde sau cotidiene circumstanțe. Shin se confruntă cu o lume complet nouă, atât în China cât și în Coreea de Sud, dar vorbim de lumi în care refugiații nu sunt martirizați și nici salvați, ci sunt priviți mai degrabă cu suspciune, pentru caracterul lor paranoic, derutat și tehnofob. Dar nici în SUA, statul care oferă tratament prefernțial și protector refugiaților din Coreea de Nord, Shin nu își va afla prea curând un scop sau măcar un proiect existențial consistent.

Expus depresiilor, nesiguranțelor, începând să conștientizeze urmele psihologice adânci Shin este pus în fața unei dificultăți greu de imaginat –nu vorbim aici de o recuperare a umanității, ca în cazul prizonierilor din lagărele sovietice sau naziste, ci de o construcție a ei aproape de la zero, atâta timp cât Shin nu a cunoscut, la vârstele critice, un fundament social, emoțional și psihic pe care să poată construi ceva. Va trece destul de mult timp până când Shin va reuși să capete o direcție de viață, până când va reuși să comunice realmente cu lumea de dincolo de lagăr. Tocmai această perioadă de latență, de inadecvare și inadaptare trăiă de Shin după evadare, nedepășită parcă nici măcar la finalul expunerii lui Harden, confirmă ravagiile profunde ale experienței prizonieratului. Asemenea închisori, precum Lagărul 14, inexistente oficial, iată că dau naștere unor tragedii care se consumă din păcate, încă mult timp după ce sârma ghimpată a dispărut din orizontul prizonierilor.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro