Poate vă mai amintiţi de felul în care s-au precipitat lucrurile, acum cativa ani, când proaspetele experimente anunţate la cel mai mare laborator de fizică din Europa, CERN-ul de la graniţa Elveţiei cu Franţa, aveau să stârnească discuţii pe tot globul. Intenţia oamenilor de ştiinţă de a recrea măcar o fărâmă din condiţiile presupusului început al universului, anume Big Bang-ul, în imensul accelerator de particule sădiseră deja groaza pe toate continentele, deschizând o anticipare a unui presupus sfârşit al lumii. În profeţia alarmiştilor, Pământul avea să dispară în scurt timp, ca o margică într-un aspirator, chiar în acea gaură neagră pe care CERN-ul ar fi deschis-o neprevăzut prin experimentele sale lipsite de discernământ. Ciocnirea particulelor a început însă prin 2008 (şi durează deja de ceva vreme) şi până acum nu a apărut nicio gaură neagră (sau măcar ceva pe măsură.. de pildă măcar bosonul Higgs ), aşa că activitatea CERN-ului a intrat, aşa cum era de aşteptat, în conul de umbră al rutinei ştiinţifice complicate şi cu paşi ai naibii de lenţi, fără prea mare interes pentru presă sau pentru publicul larg.

Dar dacă mă aşteptam ca tocmai acea controversă planetară care şi-a întreţinut popularitatea o bună bucată de timp, să dea naştere măcar unor thrillere incitante şi unor bestselleruri conspiraţioniste, nu mă aşteptam să dau peste un SF în care dimensiunea senzaţională a promisiunii descoperirilor de la CERN să îmbrace mai degrabă haine de sărbătoare şi nu neapărat pe cele de înmormântare.

Protagonistul romanului lui Robert Sawyer este unul din fizicienii de vârf ai laboratorului de fizica particulelor. Un tip destul de obişnuit am putea spune, care nu forţează limita caricaturii tipologiei omului de ştiinţă. E drept, departe de Lloyd să fie întruchiparea unui model de popularitate: e un ins la vârsta a doua care nu spune anecdote, nu atrage companie, nu are talent de orator… el e pur şi simplu un specialist în plasma quark gluon care visează la premiul Nobel, încearcând să recreeze la CERN bosonul Higgs, supranumit şi particula lui Dumnezeu, capabilă să confere masă tuturor celorlalte particule elementare. Nimic ieşit din comun în lumea ştiinţifică, nimic de prea mare interes şi înţelegere pentru publicul obişnuit, ceva ce cu uşurinţă încadrezi în acea categorie de trăznăi de fizician supradotat. Cu toate acestea, lucrurile vor căpăta o întorsătură planetară iar Lloyd şi echipa sa vor deveni celebri atunci când experimentul lor va trimite conştiinţele umane, pentru câteva minute cu 20 de ani în viitor. Două minute petrecute în 2030 sunt suficiente pentru a transforma planeta în 2010. La prima vedere avem de a face cu o mulţime de dezastre: avioane prăbuşite, accidente auto, operaţii eşuate – totul în acel interval mic de timp în care nicio minte nu a mai fost prezentă în activitiăţi în care atenţia permanentă e esenţială. Consecinţele se ţin lanţ pe toate continentele: printre altele, companiile de asigurări dau faliment una după alta, oamenii încep să-şi modifice testamentele, oficiul de brevete şi invenţii e asaltat de cereri, se înfiinţează Biserica Sfintei Viziuni şi desigur se remarcă o creştere a interesului pentru… filosofie. În fond vorbim de o călătorie în timp la scară planetară, o călătorie care nu conteneşte să ridice întrebări şi să stârnească curiozităţi. Incidentul nu e pe deplin explicabil iar Lloyd şi Theo, protagoniştii experimentului nici măcar nu sunt siguri dacă îşi pot asuma responsabilitatea pentru cele întâmplate, asta dincolo de faptul că fiecare dintre ei a fost martor la lucruri tulburătoare în viziunea sa. Şi cu toate că planeta a fost dată peste cap, oamenii sunt gata să accepte, dacă nu în numele principiilor ştiinţificităţii (care afirmă că obiectivitatea unui experiment este dată de posibilitatea ca el să fie repetat cu aceleaşi rezultate) măcar dintr-o curiozitate fără margini dar şi din interese înalte de stat (în fond… China şi SUA îşi dispută statutul de superputeri) repetarea experimentului.

Romanul lui Sawyer îşi depăşeşte cu mult dimensiunea de thriller SF (deşi ea este în aparenţă motorul narativ al romanului). Flashforward este mai degrabă o inedită abordare in ceea ce priveste popularizarea ambiţiilor ştiinţifice contemporane (şi este într-un fel un omagiu adus eforturilor invizibile pentru marele public, ale specialiştilor de la CERN) şi in stârnirea interesului pentru filosofie (călătoria în timp ridică până la urmă probleme serioase legate de libertatea uman㠖 este viitorul imuabil şi alegerile noastre sunt iluzorii? – dar şi celebrul paradox al bunicului, una din legile lui Niven etc). Nu în ultimul rând, romanul lui Sawyer priveşte cu ironie felul în care presa e capabilă să infantilizeze publicul în epoca contemporană, prin obsesia pentru senzaţional şi pentru concret – ce mai contează că fizicienii de la CERN vor atinge în cele din urmă visul a 60 de ani de cercetare, dacă unii din semeni nu vor fi fost capabili să afle dacă vor divorţa sau nu în viitor?

FLASHFORWARD – Robert J. Sawyer – Editura Leda (Grupul Editorial Corint), 2011

Sever Gulea pentru blog.libris.ro