Recunosc că am privit cu oarecare suspiciune volumul lui Rafael Chirbes: apărut în respectabila colecţie a Editurii Rao, Opere XX (care îi include, printre alţii pe Virginia Woolf, Andre Malraux, Hermann Hesse sau Albert Camus), romanul autorului spaniol are cam 120 de pagini iar prima ediţie în original a fost publicată în anii 90 (mă întreb dacă nu cumva, ultimul titlu al colecţiei Opere XX, nu este cumva şi cel mai contemporan roman, din punct de vedere al anului apariţiei). La prima vedere, recunoscându-mi ignoranţa (nu auzisem nimic despre Rafael Chirbes) m-am întrebat : nu e cam pripit să clasicizezi un roman sau un autor atât de devreme? Titlul mi se părea cel mult simpatic, mă ducea cu gândul la zăbava sadoveniană sau turgheneviană undeva într-o dumbravă, în aşteptarea prăzii. Desigur, toate aceste criterii: colecţia în care a fost publicat romanul, anul apariţiei, vârsta autorului, titlul nu puteau fi sfetnici prea buni în a-mi forma o impresie mai serioasă asupra lucrării. Dar pentru că neîncrederea, aşa pripită cum era, stăruia în mine, am decis să o pun la încercare şi să purced la o lectură rapidă a operei lui Chirbes. Recunosc că n-am avut o abordare prea inspirată: cele 120 de pagini, în cea mai mare parte a timpului trebuie citite cu suficientă atenţie şi stăruinţă. Şi asta nu pentru că autorul ar propune vreo formulă narativă ingenioasă, postmodernă care să îţi antreneze perspicacitatea sau cunoştinţele în materie de literatură, dimpotrivă e vorba de o clasică confesiune retrospectivă a unui protagonist bătrân, ci pentru că observaţiile lui Chirbes sunt adesea adânci şi pline de semnificaţii.

Povestea romanului este cea a unui bătrân decrepit care trăieşte singur, îngrijit doar de un servitor, într-o casă din Madrid. În singurătatea deplină care domneşte în conacul său, Carlos a atins vârsta la care „se slăbesc nu doar sfincterele corpului, ci şi valvele sufletului”, vârsta la care trăieşte bântuit de amintirile unei vieţi active şi viguroase, nelipsită însă de un discret sentiment al ratării. Memoriile lui Carlos ţintesc mai ales tinereţea sa, petrecută în Spania anilor 40-50, o existenţă trăită de un om ambiţios şi însetat de viaţă, succes şi plăceri, un om care a vrut superlativul în viaţa profesională dar şi în cea personală. Ajuns la Madrid împreună cu soţia sa, Eva, Carlos devine un întreprinzător de succes, într-o lume deschisă şi plină de potenţial, din care se poate împărtăşi atât cultural (graţie profesiei Evei), dar şi material. Modelele pe care şi le proiectează şi care răspund de fapt nevoilor exigente pe care le are (deşi, pe alocuri contradictorii), îi scindează existenţa în mai multe dimensiuni: familistul convins şi amantul pervers nu se pot împăca sub acelaşi acoperiş, de aceea Carlos va pendula întreaga viaţă între amante şi nevastă. Dar amantele pe care le va venera sau le va căuta mânat de acel amestec ciudat de pasiune şi plictiseală vor dispărea una câte una, în vreme ce soţia se va distanţa lent de soţ, tentată la rândul ei să caute compensaţii discrete pentru un mariaj tot mai rece. Rând pe rând, desprindem, din memoriile lui Carlos, portretul omului însingurat de timpuriu, care, pe fondul fragilităţii pe care o aduce vârsta devine tot mai tentat să-şi recunoască izolarea, slăbiciunile şi regretele. Părăsit de prezenţele feminine, rămas fără copii, în mijlocul unui conac pustiu, Carlos meditează pe marginea felului în care a ales să trăiască: ca un vânător – un vânător pentru care nu atât prada a fost mereu importantă, ci cursa şi urmărirea, complexul acela de putere, de violenţă şi în acelaşi timp îndurare pe care l-a resimţit în faţa obstacolelor doborâte. Timpul vânătorii s-a sfârşit şi a rămas doar timpul amintirii. În fond, viaţa e compusă din doua activităţi care se succed inevitabil, aşa cum remarcă şi protagonistul: „îţi petreci prima jumătate a vieţii îmbrăcându-te iar a doua dezbrăcându-te – nu te dezbraci uşor şi ordonat, ci o faci brusc, lăsându-ţi fragmente de ţesătură pe corp. Aceste bucăţi care ni se încurcă între picioare şi ne împiedică să mergem liber în a doua parte a vieţii se cheamă memorie.”

IMPUSCATURILE VANATORULUI – Rafael Chibres – Editura Rao, 2011

Sever Gulea pentru blog.libris.ro