După ce citeşti titlul romanului lui Adair, dacă eşti un împătimit al Agathei Christie îţi vei face o idee cu privire genul de acţiune de care vei avea parte („Înscenarea lui Roger Murgatroyd” reprezintă o trimitere evidentă la una din cele mai cunoscute scrieri ale autoarei britanice, „Crima lui Roger Ackroyd”). Dacă ai descoperit ceva mai târziu farmecul romanelor poliţiste şi te-ai declarat un fan al lor, mai ales după publicarea si în româneşte a volumelor lui Stieg Larsson, vei fi încântat să remarci că traducerea romanului semnat de Gilbert Adair, apărut la Editura Trei are o copertă neagră, marca distinctă a seriei crime fiction din cadrul Colecţiei Fiction Connection, din care face parte şi trilogia scriitorului suedez.

Indiferent că eşti un cititor mai experimentat sau mai novice în materie de lectură poliţistă, vei ştii la ce să te aştepţi după ce vei intra în contact cu cartea lui Gilbert Adair: crime misterioase, investigaţii încâlcite, indicii expuse privirilor cunoscătoare, suspans şi un deznodământ spectaculos care urmează să-ţi confirme sau să-ţi infirme propriile ipoteze de cititor. Însă romanul lui Adair nu ne aduce doar echivalentul satisfacţiei rezolvării unui puzzle la nivel ficţional, adică nu ne trece doar prin obişnuitul antrenament mental al descifrării de enigme, ci ne propune, într-o manieră postmodernă şi un comentariu amuzant pe marginea clişeelor pe care le acceptăm fără să clipim, când citim un asemenea gen literar care, în mod miraculos, lasă întotdeauna loc pentru surprize.

Povestea are loc în iarna lui 1935, la un conac din Anglia, imediat după o petrecere cu mai mulţi invitaţi. În dimineaţa de după festivităţi este găsit în una din camerele de la etajul clădirii cadavrul lui Raymond Gentry, jurnalist la un tabloid cu reputaţie proastă, Camera fusese încuiată pe dinăuntru, ferestrele aveau grilaj, nimeni nu ar fi putut să intre, dar corpul lui Gentry şi felul în care decedase nu lasă nici un dubiu cu privire la faptul că avusese loc o crimă. Poliţia nu se poate deplasa la faţa locului, din cauza nămeţilor dar o investigaţie începe oricum, căci un fost inspector pensionat al Scotland Yardului se află în apropiere iar printre invitaţii conacului ffolkes se află şi scriitoarea de romane poliţiste, Evadne Mound. Aşa cum va ieşi la iveală, Raymond Gentry se dovedise a fi un individ nesuferit, care ajunsese în câteva ore de când sosise la conac să-i scoată din sărite pe toţi cei prezenţi. Moartea lui nu doar că nu producea regrete nici unuia din invitaţi, dar scotea în evidenţă faptul că fiecare dintre aceştia avusese cel puţin un motiv de crimă. Mai precis Gentry avea informaţii compromiţătoare despre trecutul fiecărui personaj. Astfel că atât vicarul şi soţia lui, o actriţă de vârsta a doua, proprietarul conacului (colonelul ffolkes), nevasta şi fiica lui alături de prietenul celei din urmă devin cu toţii suspecţi ai anchetei neoficiale. Cine, cum şi de ce l-a omorât pe Raymond Gentry? Dar nu doar pe el, căci cercetarea este dată peste cap de o nouă crimă care, pe de o parte pare să încurce şi mai mult lucrurile dar, pe de altă parte oferă şi indiciile de rezolvare a cazului.

Folosindu-se de un decor minimal şi un mister clasic, Adair nu ne introduce doar într-o poveste provocatoare în care perspicacitatea ne scoate la liman, ci ne invită să ne amuzăm degajaţi pe seama convenţiilor implicate în naraţiunile cu detectivi şi să urmărim chiar relaţiile care se stabilesc între autorul şi cititorul unor astfel de ficţiuni. Paralelele între planul real şi planul fictiv al investigaţiilor criminale sunt ilustrate de două personaje: inspectorul Trubshaw şi Evadne Mount. Inspectorul este profesionistul care rezolvă cazurile prin muncă, răbdare, fără străfulgerări de originalitate sau inspiraţii de ultim moment… tehnica lui este aceea de a-l presa pe criminal să se dea de gol, prin tot felul de trucuri verbale şi nonverbale. Aşa se rezolvă cazurile în lumea reală: prin cercetare asiduă şi prin presiune asupra presupuşilor făptaşi. Pe de altă parte o avem pe Evadne Mount, cea care vede ceea ce alţii trec cu vederea, cea care tratează atât prezenţele, cât şi absenţele drept indicii relevante şi care surprinde prin ipotezele creative şi îndrăzneţe. Sugestiile ei privitoare la cazul lui Gentry sunt mereu presărate de nenumărate referinţe la propriile ei lucrări dar şi la autori clasici (autentici sau fictivi) ai literaturii poliţiste. Mount este obişnuită cu elaborarea şi rezolvarea a ceea ce ea numeşte crime fictive, crime laborioase şi complicate, însă recunoaşte că, pe de altă parte, există crimele reale al căror sucees este garantat de simplitate şi banalitate atâta timp cât în realitate nu există o raţiune narativă de a complica lucrurile, în beneficiul surprizelor pentru public. Interesant este că întocmai asemenea reflecţii vor sluji planurilor ucigaşului care se va folosi de o crimă fictivă pentru a acoperi în fapt o crimă reală. Şi pentru că suntem totuşi într-un roman poliţist, rezolvarea cazului va dusă la bun sfârşit de sclipitoarea şi teatrala Evadne Mount, mai degrabă decât de străduinţele lente şi lipsite de spectacol ale inspectorului Trubshaw.

Ca în orice roman poliţist, pe lângă povestea în sine cu propriile personaje între care se stabilesc diverese relaţii, în lucrarea lui Adair se dezvăluie mai explicit decât în alte scrieri relaţia dintre autor şi cititor. Căci Evadne Mount vorbeşte despre provocările şi aspectele legate de construcţia ficţiunii, de micile detalii care sunt decisive în reuşita unei poveşti cu detectivi. Astfel că, în timp ce citim discursul rezolutiv al cazului susţinut de scriitoarea de romane poliţiste, primim asigurarea că nu vom afla numele criminalului decât atunci când vom întoarce pagina, ca nu cumva privirile nerăbdătoare să-l descifreze în josul paginii curente, când doza de tensiune nu a atins cota ideală.

Onorând şi în acelaşi timp parodiind o lungă tradiţie a romanelor poliţiste, Gilbert Adair oferă, prin acest prim volum al trilogiei care o are protagonistă pe Evadne Mount, nu doar suspansul şi provocarea ludică (a competiţiei în perspicacitate cu un anchetator remarcabil) pe care le adresează cititorilor scrierile de acest gen ci şi o generoasă porţie de umor.

ÎNSCENAREA LUI ROGER MURGATROYD - Gilbert Adair – Editura Trei, 2010

Sever Gulea pentru blog.libris.ro