JOCUL CU ROMANUL LUI HESSE

Apropierea de capodoperele literaturii universale poate fi uneori intimidantă. Deşi actul lecturii este prin esenţă, privat, totuşi când te apropii de marile cărţi ale umanităţii, intimitatea cu o scriitură de asemenea rang se instalează mai greu, mai ales pentru că pari să fii privit, la fiecare pagină de secole de critică şi zeci de premii care îţi atrag atenţia, de acolo din penumbra memoriei: “fii cu ochii în patru, eşti pe cale să trăieşti o experienţă fundamentală, nu o rata! Analizează pe îndelete fiecare idee, fiecare personaj, întregul îţi va rămâne inaccesibil dacă ratezi părţile”. Dincolo de faptul ca vocea paterna a istoriei se aude distinct dintre paginile lor (fapt care poate fi nelinistitor), marile lecturi implică adesea mai mult decât petrecerea câtorva ore sau zile într-o companie agreabilă, ele implică o miză existenţială. Nu-i uşor să alegi să citeşti, de pildă Fraţii Karamazov sau Străinul, atunci când ştii că eşti pe cale să accepţi un pariu riscant: ca perspectiva ta asupra vieţii şi a lumii să se schimbe inevitabil. Când faci o asemenea alegere îţi asumi riscul dobândirii unei lucidităţi pe care nu eşti sigur că o doreşti.

Experienţa de lectură a capodoperelor este, cum altfel decât solicitantă (poate şi necesară ca să devii om), prin presiunea interpretărilor existente (care îţi pot impune un standard al înţelegerii), prin efortul la care te obligă pentru a putea spera să cuprinzi şi să descifrezi complexitatea operei. Poate tocmai de aceea, marile cărţi ar trebui citite, măcar o dată, ca o carte de filosofie veritabilă: cu creionul în mână şi cu mintea înfierbântată. Spun măcar o dată, pentru că, din fericire, cărţile mari se citesc de mai multe ori în viaţă, în feluri diferite, preferabil la vârste diferite. Când am citit prima oară Crimă şi Pedeapsă, m-am aruncat, cu acea conştiinciozitate şi acel respect pentru o carte sacră, de-a dreptul scolastice, fişând necontenit, recitind succesiv pagini şi pasaje, părându-mi-se de-a dreptul o impietate faţă de autor şi faţă de mine însumi să nu acord o atenţie fiecărui detaliu(alesesem în fond să degust din pomul cunoaşterii şi voiam să mă asigur că nu pierd nimic, nici măcar o bucăţică de coajă din fructul literar cu virtuţi epistemologice) . A doua oară când am citit Crimă şi Pedeapsă, n-am mai optat pentru o lectură fragmentată, analitică, ci pentru o lectură fluviu.. am citit-o ca pe un roman poliţist, în două zile. Şi mi-am dat seama că… a fost o experienţă nu atât de plină de semnificaţii ca cea dintâi (şi nicidecum la fel de chinuitoare), dar, cu toate acestea deosebită, poate şi datorită faptului că am reuşit să fiu marcat (în sfârşit) de efectul tiradelor şi al gradărilor pe care le ratasem la prima lectură, când eu decideam când e cazul să pun punct frazelor, fără să mă las pe mâna lui Dostoievski (ce nerozie din partea mea!).

De volumul lui Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, fără îndoială o carte din acea specie a lecturilor capabile să te strivească şi să te facă să renaşti, m-am apropiat cu inocenţă şi iresponsabilitate. Aflasem că e o lectură solicitantă, atât din punct de vedere al formulei narative (o biografie a unui personaj excepţional dintr-o lume utopică), al stilului (greoi, dialog puţin, densitate şi profunzime analitică) şi desigur, al nenumăratelor referinţe culturale şi al substratului filosofic. Cu toate acestea, am optat pentru o lectură fluviu şi nu pentru una de tip scolastic. Şi asta pentru că, după primele 50 de pagini, fraza lui Hesse m-a cucerit prea mult, ca să îmi mai permit să o întrerup cu scopul de a-mi lua notiţe. Nici un pasaj nu pare a fi de umplutură în acest roman, nu eram în stare să găsesc acel moment prielnic de respiro ca să pot recapitula, nota şi ordona cele întâmplate, demne de a fi reţinute. M-am trezit chiar jucându-mă cu romanul scriitorului german. M-am trezit sărind de la o frază de pe o pagină la altă frază de pe pagina următoare, m-am trezit citind pe diagonală de sus în jos sau de jos în sus şi asta nu pentru că lectura mă plictisea (oho, nici pe departe) ci pentru că eram atât de fascinat de egalitatea stilistica, de felul în care cuvintele păreau să se potrivească, chiar şi aranjate la întâmplare.

Nu pot sa nu remarc, desigur, faptul ca povestea romanului este frumoasă şi interesantă, pentru că este povestea unei maturizări exemplare (asa cum rar mi-a fost dat sa parcurg). Hesse imaginează un viitor utopic (sau distopic?) în care elita intelectuală se pregăteşte în provincii situate la periferia lumii şi în afara istoriei, în şcoli perfecte care par să fi eliminat toate acele obstacole care au stat în calea reuşitei geniilor (lipsa de resurse, tentatii materiale, vanitati). În aceste provincii visul umanităţii, al unificării cunoaşterii, pare să fi fost atins dar fără vreo utilitate mântuitoare, atâta timp cât el pare să fie tradus în esenţă ca joc asociativ, în care artele şi ştiinţa se împletesc armonios, dând naştere celei mai înalte forme de delectare estetico-spirituală (jocul cu margele de sticla). În acest context pedagogic perfect, Hesse urmăreşte (adoptând perspectiva unui biograf fidel care oferă, la finalul romanului inclusiv creaţiile protagonistului) evoluţia unui personaj genial, Joseph Knecht, din anii copilăriei şi până la atingerea rangului suprem: Maestru al Jocului în provincia Castalia (una din provinciile elitei). Context favorabil, educaţie perfectă, personaj excepţional, lipsa obstacolelor clasice (sărăcie, amoruri neîmplinite)-asemenea premise ar trebui să conducă destinul protagonistului la un deznodământ ce poate fi prevăzut aproape matematic şi cu toate acestea, reflecţiile lui Knecht asupra vieţii pe care o duce, asupra filosofiei castaliene în general (filosofie care refuză vehement istoria) îl fac să se îndoiască tot mai profund de sensul activităţii şi de menirea sa.

N-am stăruit însă prea mult asupra acţiunii, asupra densităţii filosofice pe care romanul lui Hesse o evidenţiază (relaţia individ-istorie, scopul cunoaşterii, sensul existenţei, relaţia maestru-discipol etc). Sunt multe capete de analiză şi de discuţie. Am ales însă ca prima mea lectură a Jocului cu mărgele de sticlă să fie mai degrabă neserioasă, să fie jucăuşă, să fie seducătoare. N-am regretat (propriul meu joc cu frazele şi cuvintele a fost de-a dreptul cuceritor). Cât despre tot acel bulgăre de semnificaţii îl amân pentru data viitoare căci da, sunt convins că e o carte pe care o voi reciti…

JOCUL CU MARGELE DE STICLA - Hermann Hesse – Editura Rao, 2008

Sever Gulea pentru blog.libris.ro