Deserviciul pe care îl fac teroriştii din Orientul Mijlociu imaginii culturii islamice se dovedeşte greu de îndreptat. Gesturile lor mai mult sau mai puţin disperate, adesea cât se poate de violente ajung la publicul larg occidental, prin filtrul mediatic care adesea amplifică importanţa fenomenelor şi leagă cauzal acţiuni de ideologii mai degrabă decât de psihologii. Astfel de gesturi (lipsite de efect politic, în afara răspândirii fricii) şi astfel de priviri simplificatoare prin lupa mediatică au făcut ca o mare parte din arabi, mai ales în SUA, dar şi în Europa să fie priviţi cu rezervă, să fie înconjuraţi de o aură de potenţiali agresori barbari şi fanatici. Iar dacă nenumărate cărţi de istorie au încercat să separe imaginea şi atitudinea câtorva state arabe de cultura islamică în ansamblul ei, iată că şi literatura poate contribui la salubrizarea prejudecăţilor generalizante legate de arabi. Mai mult decât atât, un roman cum este cel semnat de Tariq Ali (şi care face parte dintr-o serie de cinci volume dedicate lumii islamice- pe care sperăm să le vedem traduse cât mai rapid şi în limba română) vine să ne amintească de faptul că inclusiv lumea creştină (care se simte astăzi ameninţată de Orient), întemeiată pe un mesaj paşnic şi tolerant, a jucat la rândul ei rolul de persecutant al altor culturi.

La umbra rodiului ne poartă în timpurile apogeului renascentist european, la sfârşit de secol XV, în teritoriul maur din peninsula iberică, Al-Andalus, ocupat de creştini, în satul întemeiat de marele luptător arab al-Hudayl. Romanul urmăreşte destinele descendenţilor acestei figuri legendare în vremuri care se anunţă cât se poate de nefaste. Căci tutela creştină spaniolă, permisivă înainte de 1490 începe să surpe libertatea de credinţă arabă şi începe să dezvolte o campanie tot mai agresivă a convertirilor. De ce? În fond, civilizaţia arabă de la acel moment, aşa cum e portretizată în toate amintirile familiei al-Hudayl, coroborate istoric (să nu uităm că Tariq Ali este şi un activ analist politic) era o civilizaţie paşnică şi înfloritoare, superioară în multe domenii europenilor. Ba chiar, aşa cum transpare în discursurile membrilor din familia al-Hudayl, maurii reprezentau o civilizaţie care tolera homosexualitatea cu seninătate, în care o temă ca sexul premarital era discutat între copii şi părinţi cu o lejeritate care ar stârni invidia terapeuţilor contemporani. Cu toate acestea agresiunea creştină devine iminentă, atâta timp cât puternicul episcop Ximenes, un favorit al reginei Isabela de Castilia (portretizată ca având la rândul ei predispoziţii autoritarofile) este hotărât să-i subjuge total pe mauri. Motivaţia sa este ambigu㠖 dincolo de a încerca să contrabalanseze suspiciunile privind originea sa evreiască, Ximenes este un individ fanatic (biografia sa o demonstrează) cu un apetit sporit pentru acţiune şi execuţie, mai degrabă decât spre dialog şi meditaţie. Arderea bibliotecilor maure şi presiunea convertirii resimţită tot mai acut sunt doar vestitorii dezastrului ce va urma. Interesant este faptul că Aliq alege să prezinte credibil disensiunile care se nasc în ambele tabere care par să se pregătească de conflict. În tabăra creştină cel mai important căpitan de oşti (încântător de lucid şi de inteligent) nu vede în arabi nici o ameninţare, ba chiar are sentimente de recunoştinţă şi se foloseşte de ironie şi de poziţia sa pentru a dezaproba intenţiile episcopului (deşi reuşita sa este temporară). În schimb, în tabăra maură nu lipsesc cei care sunt dispuşi să accepte compromisul convertirii, o convertire dictată desigur mai degrabă de mersul politicii, decât de convingerile personale. Problema aplanării şi evitării confruntării deschise se pune constant în tabăra arabă: cei tineri sunt tentaţi să lupte dar nu sunt imuni la sfaturile părinteşti. Pe măsură ce tensiunea creşte, devine tot mai clar că cea mai mică greşeală în una din tabere va fi pretextul potrivit pentru declanşarea ofensivei deschise. Marea dramă maură este infatisata inedit prin intermediul unei singure familii. Membrii numeroşi ai acesteia alcătuiesc o orchestră completă, în care fiecare strămoş, unchi, străbunic, fiu aduce perspectiva sa unică şi distinctă asupra evenimentelor, intonând simfonia tristă pe care o putem numi Islamul în Valea Plângerii.

Prin multiplele viziuni pe care le portretizează în ambele tabere romanul lui Aliq face lumină în ecuţia ciocnirii civilizaţiilor, reamintindu-ne faptul că nu civilizaţiile sunt prin definiţie violente, ci doar anumiţi reprezentanţi ai lor care refuză dialogul.

LA UMBRA RODIULUI – Tariq Ali – Editura Humanitas, 2010

Sever Gulea pentru blog.libris.ro