Originalul Laurei

Ultimul roman – inedit – al lui Vladimir Nabokov, a carui publicare, aminata mai mult de douazeci de ani, a stirnit controverse aprinse pe scena literara internationala.

• Manuscrisul ar fi trebuit distrus de catre sotia scriitorului, Vera, potrivit ultimei dorinte a lui Nabokov, care a murit in 1977.
• In 1991, Dmitri Nabokov, fiul scriitorului, preia prin testament de la mama sa imputernicirea de a distruge manuscrisul Originalul Laurei.
• Opt ani mai tirziu, Dmitri Nabokov face prima declaratie publica referitoare la manuscris, prin care lasa sa se inteleaga ca este dispus sa-l doneze  unei universitati.
• In 2005, Dimitri declara ca este pregatit sa arda manuscrisul; articolele publicate de Ron Rosenbaum in acelasi an in New York Observer si reactiile cititorilor il conving sa renunte, temporar, la decizia de a distruge manuscrisul.
• In 2008, intr-o discutie telefonica si un schimb de e-mailuri de la inceputul lunii ianuarie, Dmitri Nabokov ii da de inteles criticului Ron Rosenbaum ca este gata sa distruga manuscrisul si sa respecte astfel dorinta tatalui sau.
• Dupa doar patru luni, Dmitri a stupefiat si bucurat, in acelasi timp, lumea literara declarind pentru Der Spiegel ca a luat decizia de a nu arde manuscrisul, ci de a-l publica.

 

Schita a unui roman despre „murit” si autoanihilare, cartea consta de fapt intr-o colectie alcatuita din 138 de fise de lucru scrise de mina si dispuse pe cite o pagina separata, impreuna cu traducerea in limba romana, reproducind in acest fel manuscrisul original al lui Nabokov.

Tema aparte a acestui „roman in fragmente”, scris in ultimele luni de viata pe patul de spital din Lausanne, o constituie asa-numitele exercitii de murit, de autoextinctie treptata prin care cinicul si obezul doctor Philip Wild isi vindeca disperarea unei iubiri esuate.

Cartea este insotita de o prefata semnata de Dmitri Nabokov, in care acesta justifica decizia controversata de a face public ultimul manuscris al tatalui sau, impotriva instructiunilor ferme ale acestuia de a arde textul in cazul in care nu va trai suficient pentru a-l duce la bun sfirsit.

 

„Prada delirului, citeam cu voce tare fragmente din roman unui public oniric adunat intr-o gradina inconjurata de ziduri. Publicul acesta era alcatuit din pauni, porumbei, parintii mei de multa vreme raposati, doi chiparosi, citeva asistente medicale tinerele si un medic atit de batrin, incit era aproape invizibil. Poate din cauza poticnelilor si acceselor mele de tuse, povestea bietei Laura s-a bucurat de mai putin succes in rindul ascultatorilor decit nadajduiesc sa aiba pe linga recenzentii inzestrati cu inteligenta atunci cind va fi publicata asa cum se cuvine.” (Vladimir Nabokov)

 

„Lucra la un roman pe care il incepuse in 1975 – acelasi an crucial: o capodopera embrionara, ale carei nuclee de geniu incepeau sa se transforme in pupe ici si colo, pe omniprezentele sale fise. Dadea foarte rar detalii despre ceea ce scria, insa, probabil fiindca simtea ca prilejurile de a le dezvalui erau numarate, a inceput sa ne povesteasca anumite amanunte mamei mele si mie. Suetele noastre de dupa cina au devenit tot mai scurte si mai sporadice, iar el se retragea indata in camera lui, ca si cind s-ar fi grabit sa-si termine opera.“ (Dmitri Nabokov)