E drept că, de când publicarea cărţilor a devenit o industrie, în contextul economiei de piaţă şi volumele au devenit produse care trebuie promovate pentru a căpăta vizibilitate şi popularitate (scopul final fiind desigur, acela de a fi vândute), coperta a a IV-a, acel spaţiu rezervat recomadărilor şi rezumatelor a început să-şi piardă din credibilitatea de odinioară şi asta pentru că editorii (logic!) nu caută să întregească în faţa posibililului cititor un portret obiectiv al lucrării (cu plusuri şi minusuri), ci doresc să-şi pună volumul într-o lumină cât mai bună. Astăzi, orice carte de literatură ai lua din raft, vei afla că este, dacă nu o capodoperă, măcar cât de cât revoluţionară şi plină de virtuţi. Totuşi, când William Faulkner numeşte o lucrare una dintre cele mai sincere şi mai emoţionante romane ale secolului nostru, oricât de circumspect să fii când vine vorba de coperta a IV-a şi parcă e greu să mai laşi volumul din mână, cu toată vinovăţia asociată cedării în faţa argumentului autorităţii.

Despre ce volum e vorba? Chiar despre Sfârşitul unei iubiri, romanul lui Graham Greene, pe care în mod surprinzător l-am ocolit până acum, în necunoştinţă de cauză. Destul de greu de înţeles, fără îndoială, cum de am ratat un roman atât de apreciat chiar şi de marii autori, un roman ecranizat de două ori pe parcursul a 50 de ani (parcă te simţi şi mai ruşinat când nici măcar cultura populară pe care nu o poţi ocoli nu ţi-a deschis ochii), un roman al unui scriitor fără îndoială popular nu doar pentru critică, ci şi pentru public. Dar nu mi-a părut rău de ignoranţa mea, în fond ea este solul cel mai fertil pentru surprize, mai ales că Greene îmi era vag familiar, mai ales din direcţia romanelor cu încărcătură politică şi spionaj, nu m-aş fi aşteptat să dau peste un roman de dragoste.

Chiar dacă are în centru o intrigă amoroasă, romanul lui Greene conservă în poveste suficient suspans. Acţiunea se petrece în anii 40, în Anglia, acolo unde Maurice Bentrix, un scriitor suficient de popular pentru a i se ecraniza lucrările, se îndrăgosteşte de Sarah Miles, o femeie care, departe de a fi excepţională sau incredibil de frumoasă (în fond, Maurice recunoaşte că nu se poate îndrăgosti de femeile prea frumoase căci acestea îi stârnesc un sentiment de inferioritate) mai este şi căsătorită. Sarah trăieşte o căsnicie plictisitoare alături de Henry Miles (de altfel, prieten cu Maurice), funcţionar de minister, un om slab, şters, absent chiar şi din activităţile sexuale ale mariajului. De partea cealaltă, Maurice este un impulsiv, un amant focos pentru care iubirea se măsoară prin intensitatea geloziei manifestate. Deşi aventura dintre Maurice şi Sarah se dezvoltă şi pare să aibă premise favorabile, cel puţin în ceea ce priveşte implicarea emoţională a protagoniştilor, spre finalul celui de-al Doilea Război Mondial, Sarah îl părăseşte pe Maurice fără explicaţie. Deşi va rămâne intrigat şi neconsolat (după propriile mărturisiri, Maurice recunoaşte că nu se va mai putea bucura de o femeie fără să o iubească dar şi că nu va mai putea iubi pe altcineva), abia după doi ani, în urma unei întâlniri cu Henry cel care doar atunci îşi suspecta soţia de adulter, Maurice decide să consulte un detectiv particular… convins fiind că Sarah şi-a găsit un alt amant. Aparent, rapoartele par să îi confirme teoria: Sarah vizitează periodic domiciliul unui străin. Când scriitorul va intra însă în posesia jurnalului fostei amante, lumea îi va fi dată peste cap: Sarah a continuat să îl iubească pe Maurice, chiar dacă l-a părăsit. Şi atunci cum de l-a părăsit? Se poate reînnoda povestea după doi ani, mai ales că Maurice a primit în sfârşit siguranţa de care avea nevoie, certitudinea care să îi sufoce gelozia paranoică? Motivul pentru care Sarah l-a părăsit însă pe Maurice pare să nu poată fi însă depăşit, atâta timp cât nu pare să aibă o faţă umană. Căci povestea lui Sarah este una din cele mai curioase posibile: o femeie care se luptă cu credinţa în Dumnezeu, dar nu pentru că ar pune-o la îndoială, deşi nu îşi doreşte asta, ci pentru că, exact pe dos, deşi nu vrea să creadă (şi face eforturi concrete în acest sens, aşa cum veţi vedea) nu poate rezista tentaţiei credinţei (cât de bizar, s-ar putea remarca).

Romanul lui Greene este o fascinantă explorare a unei paralele între iubirea divină şi iubirea umană. El este însă şi o poveste despre neajunsul de a fi om, despre egoismul adânc al unor personaje pentru care sacrificiul de sine e străin, care pun mai presus amorul propriu, confortul sau chiar superstiţiile decât libertatea şi fericirea celuilalt. Greene nu ne reţine doar în strâmtoreala convenţională a unui triunghi amoros obişnuit, ci construieşte o adevărată piramidă în care intriga nu e complicată doar de numărul protagoniştilor ci şi de natura iubirilor implicate.

SFARSITUL UNEI IUBIRI – Graham Greene – Editura Polirom, 2003

Sever Gulea pentru blog.libris.ro