Se apropie Craciunul cu bucuriile, cu surprizele, cu nostalgiile lui… E sarbatoarea familiei, a celor mici si curati, e sinceritatea si inocenta in stare pura, din cupa carora mai sorbim repede si noi, cei mari. Dar este si momentul cand eu unul nu pot sa nu ma gandesc, ca parinte, cum ar fi aratat sarbatorile noastre fara unul dintre copii, fara Maria. Simplul gand iti urca fiori de gheata in inima. Simti, la propriu, cum te doare sufletul, care stim bine ca este imaterial – asadar, cum poate acesta sa doara?! Ei bine, doare! Doare toata fiinta ta, si de aici vedem ca sufletul este „imbibat” in intreaga faptura a omului, in fiecare organ, in fiecare celula.

Rememorarea secventelor de prabusire a lumii in care am fost pusi pe cand alergam cu fetita in brate prin saloanele de reanimare, zecile de minute de angoasanta asteptare punctata de tiuitul monitoarelor, spaimele de dupa trezirea ei din coma, recuperarea anevoioasa, operatiile cu tot cortegiul lor de stres spitalicesc, iarasi recuperarea si cele cate au mai urmat – toate adunate la un loc ne‑au intarit. Ne‑au intarit mai intai credinta in Dumnezeu cel Viu, Care face minuni in viata reala, legaturile intre noi ca familie, dar si certitudinea ca nu suntem singuri. Ne‑au deschis catre ceilalti – aflati in nevoie sau nu –, ne‑au aratat ca exista suferinta, dar ca ea poate fi mangaiata, macar pe alocuri. (Paranteza: de un an si jumatate incoace mi‑am propus sa nu mai trec pe langa cineva care are mana intinsa si sa nu
reactionez a milostenie, cumva; si asta indiferent de cum arata omul acela.) Si aici trebuie sa va multumim din nou, tuturor celor care ati facut posibila minunea intoarcerii Mariei langa noi, ca un copil aproape normal! Cu ajutorul vostru am facut zeci de investigatii medicale (care au culminat cu testele genetice de la Barcelona), am facut doua operatii (Viena si Bucuresti), putem sustine permanent recuperarea motorie si neuronala a fetitei, ii putem oferi un trai linistit, cu jucarii, hainute si dulciuri. Iar noi? Suntem in al noualea cer! Si asta chiar daca racordarea la viata sociala s‑a mai diluat, chiar daca nu am mai calatorit atat pe cat voiam la iubitele noastre manastiri (stim ca ele sunt acolo si ca ne asteapta!), chiar daca parcursul profesional a suferit modificari „in jos”; cu toate astea, starea de bine ne inunda permanent. Dar – cum sa va spun?! – nu are nimic de‑a face cu acel bine orizontal, conferit de siguranta zilei de maine, de succes, de pozitia sociala sau de functie. Este o stare de bine cu sursa in alta parte. Este odihna in Domnul, este limanul promis si atins – mai intai prin suferinta, apoi prin bucurie. Cred acum cu toata fiinta ca „odihna fata de pacate, odihna fata de patimi, este bucuria dumnezeiasca, fericirea Raiului in imparatia lui Hristos cea cereasca”, asa cum bine spune Sfantul Ierarh Serafim Sobolev (un bulgar de isprava). Iar in completare il aduc martor pe Evanghelistul Matei, care ne incredinteaza cuvintele Mantuitorului: „Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati‑va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 28‑29). Asadar, de odihna in Hristos e vorba…

Va indemn, asadar, ca unul trecut prin asta (stiti ca nu vorbesc din carti sau din auzite), sa cautam aceasta odihna, acest tip de bucurie. Este una aproape nefireasca pentru oamenii trupesti (doar trupesti), este de neinteles pentru mintile critice si cinice, este sminteala curata pentru progresisti. Însa noi, oamenii devenirii in Hristos, stim ce vorbim. Si, mai ales, ce traim!