Evolutia Europei intre 1895 si 1941, intr-una din cele mai importante carti-document ale epocii noastre

Lumea de ieri este Viena si Europa de dinaintea Primului Razboi Mondial: o lume sigura, stabila si armonioasa, unde libertatea de spirit domnea nestirbita. Lumea in care s-a nascut si a inceput sa scrie, cunoscand celebritatea, Stefan Zweig, in care el a calatorit, s-a indragostit de cultura franceza, a legat mari prietenii intelectuale. Odata cu catastrofa din 1914, lumea aceasta dispare treptat: tronurile se prabusesc, ideile se tulbura, o intreaga civilizatie incepe sa se scufunde, pentru ca, odata cu venirea lui Hitler la putere, sa fie inghitita de barbaria nazista.

Presarata cu intamplari pitoresti si povesti dramatice, populata de personaje celebre ale timpului -  Hugo von Hofmannsthal, Rilke, Emile Verhaeren, Romain Rolland, Rodin, Richard Strauss, Tolstoi, Gorki, Benedetto Croce, Bernard Shaw, H.G. Wells, Freud etc. plina de farmec si culoare, cartea lui Zweig exprima totodata sensul unei vieti, semnificatia unei misiuni de scriitor, a unui ideal intelectual. Un ideal care, cel putin pentru autor acesta s-a sinucis in 1942, la scurta vreme dupa ce si-a incheiat cartea, a devenit absurd in lumea cea noua, in lumea de azi.

 „Cand incerc sa gasesc o caracterizare succinta pentru anii dinaintea Primului Razboi Mondial, ani in care am devenit matur, mi se pare ca formula cea mai pregnanta ce li se poate aplica este aceea de varsta de aur a statorniciei. In aproape milenara noastra monarhie austriaca, totul parea sa se sprijine pe temelii de granit, statul insusi fiind chezasia suprema a acestei trainicii. [...] Fiecare stia ce are si ce i se cuvine, ce este permis si ce nu. Toate isi aveau o norma, o masura si o pondere precisa. [...] Se traia bine, se traia usor si fara griji in acea Viena de altadata. [...] Ura care contrapune o tara altei tari, un popor altui popor, un grup altui grup inca nu tasnea zilnic din gazete, nu dezbina oamenii si natiunile; acel instinct de turma si de gloata inca nu devenise atat de monstruos cum e in viata publica de azi; libertatea de miscare a individului trecea drept o conditie fireasca a existentei, lucru ce abia se mai poate concepe astazi; toleranta nu era dispretuita cum e astazi, ca un semn de slabiciune si lipsa de fermitate, ci se afla la loc de cinste ca o forta etica.“ - Stefan Zweig

    Fragment din volumul "Lumea de ieri - Amintirile unui european" de Stefan Zweig:

    “Astfel, continuam sa fiu adancit in lectura, cand deodata, in plina desfasurare, muzica s-a intrerupt. Nu stiu ce lucrare muzicala era aceea pe care o interpreta orchestra statiunii. Stiu numai ca muzica s-a intrerupt dintr-odata. Instinctiv mi-am ridicat privirile din carte. Chiar si multime aflata la promenada, care se revarsa ca un singur val masiv ondulandu-se printre arbori, paru sa se schimbe; chiar si ea a luat dintr-odata forma unui talaz incremenit. Se vede treaba ca se intamplase ceva. M-am ridicat in picioare si am vazut cum muzicantii paraseau pavilionul. Si acest lucru era ciudat, caci concertul dura de obicei o ora sau mai mult. Ceva ii determinase sa se opreasca atat de brusc; facand cativa pasi spre locul cu pricina, am observat oamenii se inghesuiau in grupuri agitate in fata pavilionului orchestrei, unde tocmai se afisase in loc vizibil un anunt. Era, dupa cum am aflat peste cateva minute, depesa care spunea ca alteta sa imperiala, mostenitorul tronului Franz Ferdinand, si sotia sa, care plecasera sa asiste la manevrele din Bosnia, cazusera victime unui miselesc asasinat politic.
    Tot mai multi oameni se strangeau in jurul acestui afis. Neasteptata veste se transmitea din gura-n gura. Dar ca sa dam adevarului ce este al adevarului: pe chipuri nu se citea nici o emotie sau o amaraciune deosebita. Caci mostenitorul tronului nu fusese deloc simpatizat. Inca mi-aduc aminte, din cea mai frageda copilarie, de o alta zi, cand printul mostenitor Rudolf, unicul fiu al imparatului, fusese gasit impuscat la Mayerling. Atunci intregul oras fusese cuprins de emotie, o uriasa multime de oameni se masase in strada, ca sa vada catafalcul; se exterioriza coplesitor sentimentul de compasiune pentru imparat, pierise in floarea varstei singurul sau fiu si mostenitor care, ca Habsburg neobisnuit de simpatic si cu vederi inaintate, trezise cele mai mari sperante. Lui Franz Ferdinand, dimpotriva, i-a lipsit tocmai ceea ce in Austria era deosebit de important pentru o popularitate in adevaratul inteles al cuvantului: amabilitatea, sarmul personal si naturaletea manierelor. Il observasem adesea la teatru. Sedea in loja lui, remarcandu-se prin grosime si latime, cu ochii reci, ficsi, fara sa indrepte o singura privire prieteneasca spre public sau incurajeze pe artisti cu aplauze venite din inima."