Urasc netul! Da…. Cu patima! Si stau pe el toata ziua! Tot cu patima… Lucrez pe el fara ragaz, trimit si primesc continuu e‑mailuri, sunt scaldat, scuturat, rupt si aruncat cat colo de un taifun informational, citesc toate lucrurile mari si mici, informatii esentiale si prostioare, sfaturi duhovnicesti si lucruri de cancan. Indeosebi asta imi repugna. Amalgamul infiorator. Curvele si sfintii, violurile si miracolele, crimele si milosteniile, intunericul si lumina inghesuite in bytes si gigabytes, calatorind cu totii pe tevile alea minuscule, ca niste capilare ale promiscuitatii, cristalizand amorf starea omenirii din mileniul trei. Si ma mai dezgusta ceva, un lucru la care, pana acum – slava Domnului! – nu am prea luat parte – sporovaiala cronofaga, statul pe Facebook, arsul timpului aiurea, socializarea artificiala la propriu, satul global in care nu exista decat gura satului.

Mai nou, netul a patruns si in manastiri. Nu ma refer la faptul ca marile noastre lavre au site‑uri. Nu, in fond asta e ceva benign. Ma refer la calugarii cuplati la net. La monahii cu smartphone si computer, care au toate dracariile de aplicatii despre care, uneori, nici nu am auzit. Ei s‑au lepadat de lume, dar lumea s‑a reinfiripat in sanul lor, capilarizandu‑le nevointa cu mici suvite optice sau 3G prin care toate zoaiele ei se scurg in manastiri. E ca si cum ai conecta haznaua la biserica printr‑o conducta directa. Nu conteaza ca prin ea se poate scurge si curata, binefacatoarea apa pluviala. Nu! Important nu e ce iese prin net din manastire si, de cele mai multe ori, se pierde in magma fetida despre care am vorbit, ci ceea ce intra si spurca!

E drept, aici totul tine de fiecare monah. Butonul de navigatie este la el. Si nu am vazut niciodata oameni mai capabili sa transfigureze tehnologia, sa‑i smulga ultimul pixel luminos, daca il are, si sa il aseze in poala Domnului. Dar cata truda, cata zdroaba, cate pericole sa tii piept malului sau – ce sublim! – sa il folosesti ca sa iti fecundeze ideile. Din punctul acesta de vedere cred ca doar monahii sunt in stare sa faca ceva cu netul. Dar mai bine renunta. Nu pierd, pana la urma, nimic…