Cariera de pirat de stridii a lui Jack London l-a impins spre prietenii dubioase, betii crunte urmate de scandaluri pe masura. Totusi, dupa fi ecare chiolhan, se furisa in cabina sa de pe vas si citea cu aceeasi ardoare cu care, doar cu putin timp in urma, golea sticle intregi de whisky. Oscila intre pasiunea pentru carti si cea pentru aventura. Avea doar 16 ani si isi cauta drumul in viata.
Dupa un chef de trei saptamani, intrerupt de scurte perioade de trezie, Jack London a incercat sa ancoreze vasul la tarm, dar a cazut in apa, chiar dupa miezul noptii, atunci cand fl uxul inalta valurile spumoase ale oceanului peste chei. Apa l-a luat ca pe o coaja de nuca si l-a acoperit, imensitatea albastra apasandu-i corpul amortit de whisky si de frig. A descris mai tarziu ce a simtit atunci: „Apa era minunata, limpede si de un albastru nemarginit. Era locul in care orice erou al marilor ar fi dorit sa-si gaseasca sfarsitul.“ si-a cantat singur slujba de inmormantare, luandu-si ramas-bun de la toate cele lumesti. Dupa un timp, apele reci l-au trezit din aburii betiei. Deodata, nu mai avea chef sa moara. S-a dezbracat si a inotat din rasputeri. Dar curentii puternici ii erau potrivnici si, daca nu ar fi trecut pe acolo un pescar, ar fi murit cu siguranta. Marcat de acest episod, l-a reprodus in romanul autobiografi c, „Martin Eden“, dar cu un alt fi nal: eroul din carte isi incheie socotelile cu lumea inecandu-se.