Cel de-al doilea roman al lui William Golding, publicat la doi ani dupa “Imparatul mustelor” dezvolta literar o idee cu profunde radacini evolutioniste: supravietuirea apartine celor mai puternici si mai adaptati nicidecum celor mai toleranti sau mai pasnici. Actiunea este plasata in preistorie iar protagonistii sunt un grup de oameni ai cavernelor ce-si intreprind calatoria obisnuita la inceputul sezonului cald, fara sa stie ca ea va fi si cea din urma. Grupul migrator se intalneste cu un alt grup, ciudat, care poarta podoabe, foloseste arcuri, scobeste busteni si ucide fara ezitare. Lok, tanarul promitator al grupului primitiv, asista neputincios la disparitia treptata a insotitorilor sai care cad victime ciocnirii cu specia mai avansata.

Drama si confuzia lui Lok se acutizeaza pe masura ce protagonistul se simte deposedat nu doar de persoanele apropiate, cat mai ales de o imagine a lumii, de o intelegere intemeiata pe un anumit tip de raportare la mediu. Strainii dezvoltati relationeaza diferit cu natura, o instapanesc si o acomodeaza propriilor nevoi. Ei stiu sa supravietuiasca altfel decat ascunzandu-se de amenintarile inconjuratoare, ei stiu sa le infrunte prin inteligenta si violenta.

Lok este reprezentantul unei protoconditii umane depasite: conditia contemplativa, pasiva, tematoare. Ea este marginalizata si eliminata in cele din urma de reprezentantii conditiei actionale, creatoare, transformatoare, uneori distructiva. Mostenitorii lumii nu sunt insa lipsiti de vulnerabilitati iar cruzimea speciei avansate, asa cum a fost perceputa prin ochii lui Lok este examinata si oarecum legitimata in ultimul capitol, cand Golding ofera cititorilor si perspectiva invingatorilor. Departe de a fi niste barbari ce-si exerseaza violenta gratuit asupra celor mai slabi, homo-sapiensii au si ei temerile lor si ataca doar pentru ca se simt la randul lor amenintati. Nici un act violent, nici o agresiune nu este nejustificata in lumea naturala… suntem de abia la inceputul istoriei.

“Fa si Lok se ridicara si se indreptara spre carare. Nu-si vorbeau, dar prin aceasta apropiere prudenta, ocolitoare, se intelesesera fara vorbe ca oamenii cei noi nu puteau fi scapati din ochi. Neindoielnic, erau fiorosi ca focul si ca raul, dar si ispititori, ca mierea si carnea. Cararea se schimbase, asemenea tuturor lucrurilor pe care le atingeau oamenii cei noi.”

(“Mostenitorii” – Capitolul Zece)

---

La venirea primaverii, oamenii - cati au mai ramas din ei - isi parasesc adapostul de iarna, de pe tarmul marii, si se indreapta pe vechile carari, umblate tot de ei, catre munte. Dar in acest an se petrec lucruri stranii, inspaimantatoare, cum nu s-au mai intamplat niciodata. Printre frunze, ei percep zgomote si mirosuri nemaiintalnite si zaresc fiinte noi, de neinchipuit. Ceea ce nu stiu - si probabil ca nu vor apuca sa afle - este ca vremea oamenilor ca ei se apropie de sfarsit, iar lumea lor va fi mostenita de altii.

Autorul romanului Imparatul mustelor propune in aceasta carte, Mostenitorii, o reconstituire uimitoare a lumii pierdute a omului cavernelor si o viziune infricosatoare asupra zorilor unei ere noi.

"Un adevarat tur de forta, surprinzator si original… Golding e genial!" - Daily Telegraph

"Mostenitorii este o drama de familie plasata intr-un timp atat de indepartat, incat nici nu se inventase inca familia... Golding a facut o demonstratie de mare curaj scriind un astfel de roman." - Toby Litt