M-am temut ca acest roman este unul feminist, dar nu e asa, autoarea este prea inteligenta si prea rafinata ca sa esueze intr-o astfel de optiune. As fi vrut sa fie o carte cu un erotism fin, nostalgic, o carte despre dorul de iubire, despre amintiri placute trezite si intinse la soare…Nici asta nu e, dar ce descoperi nu e deloc dezamagitor, dimpotriva!

Povestea este una simpla, fara intorsaturi nesteptate si fara un ritm care sa iti duca sufletul la gura. Este o carte cuminte, o carte linistita, ca o dupa-amiaza varateca de duminica. Mia Fredricksen, o poeta de varsta a treia, se intoarce in Bonden, oraselul natal, ca sa se reculeaga si sa-si recompuna (detasandu-se si intelegand) ciob cu ciob viata naruita de separarea sotului, Boris Izcovich. Dupa un mariaj de treizeci de ani (in care el si ea au devenit cu adevarat unul) acesta decide, fara nici o explicatie, sa ia o pauza (mai dureros este ca “pauza” este o colega frantuzoaica, cu douazeci de ani mai tanara!). Femeia de 55 de ani, revine la matca, intr-un soi de convalescenta, dupa ce, datorita unei caderi nervoase (psihoza depresiva temporara), ajunge sa fie chiar internata in spital. Aici, acasa, detasata de obisnuinta, de ritmul propriei vieti, timp de o vara, isi ia propria pauza in care se lupta cu fiecare “gand vagabond”, cu fiecare “gand salbatic”, incercand sa aranjeze si sa puna ordine. Chiar si asa, Mia nu se rupe total de viata, ci doar reduce motoarele lasandu-si cateva necomplicate activitati: vizitele la azilul mamei (unde petrece timpul si cu alte patru venerabile doamne, numite foarte poetic Lebede), intalnirile cu vecina Lola si cu pruncii ei, cursul de poezie tinut celor sapte preadolescente. Toate aceste puncte dau de fapt o harta a varstelor femeii, descriu o imagine completa (si complexa) a stadiilor feminitatii: fetele care invata sa danseze cu cuvintele (dar isi chinuie, din inconsistenta si confuzie, colega), maternitatea si senzualitatea Lolei (care are, insa, o relatie convulsiva cu barbatul ei), ea insasi (femeia din cuibul gol, de doua ori traind senzatia abandonului, dar care decide sa isi dea un timp pentru ea) si cele cinci Lebede (care traiesc un “prezent feroce” pentru ca moartea nu mai este, pentru ele, ceva abstract). Pornind de la aceste realitati, autoarea face introspectii cu o sinceritate lucie, descrie competent si profund (dovedeste foarte bune cunostinte de psihologie si psihanaliza) “acea rumoare interioara” si coborarea in “uratele adancuri ale milei de sine”. Ea ofera o privire din interior (pe fiecare stadiu) a ceea ce este “travaliul femeii”, a felului in care conditia Evei (cu eul ei secret) completeaza complicata conditie umana. Pornind de la durerea proprie (ca de exil) a separarii, de la neajunsurile mariajului, ea scrie consistent despre nebunie, agresivitate si conflict, despre sexualitate, despre identitate si diferentele de gen (de la pagina 133 pana la 138 avem pagini de stralucit eseu!), despre societate, restrictii si masti, despre ipocrizia si declinul culturii occidentale, despre locul literaturii si rostul artei s.a.m.d pana la desertaciunea desertaciunilor si fragilitatea umana. Toate aceste consideratii sunt scrise cu “furie, ura si dragoste” si cu un amestec pertinent de fler de specialist si sofopoezie. Cartea e ca o tihna cu convulsii sau ca un lac meditat de mari furioase, dar, chiar si asa, senzatia de liniste, de retragere nu e atinsa si cititorul este ghidat spre adancime. Siri Hustvedt scrie elaborat, lung, feminin, cu franchete, cu descrieri poetice, profunde, cu insertii erudite si cu inspirate referiri la Jaspers, Kierkegaard, Schelling, Hegel, Heidegger, Goethe s.a.m.d. Vara ei fara barbati e o meditatie despre femeie!

Laurenţiu-Ciprian Tudor, pentru Libris.ro