Oameni mari este o carte incomoda, dar deloc incrancenata. Maria Orban isi construieste propriul playlist, scrie relaxat despre cele mai profunde dileme umane, despre punctele de cotitura din vietile noastre, acumuleaza episoade cinematografice, cu mult umor si (auto)ironie, intr-un stil care te va cuceri pe loc.

Oameni mari poate fi o carte despre maturizare, despre proiectii si despre calatoriile interioare. Despre asumarea esecurilor pentru a face un pas inainte. Despre a te accepta.

Oameni mari poate deveni cartea unei generatii. O generatie in deriva, intr-o permanenta tranzitie. O generatie sufocata de tipare, de traume si de abuzuri. O generatie care isi cauta constant reperele, echilibrul si normalul. Generatia 30+, careia Maria Orban ii da voce prin Rucsandra Radu, protagonista romanului. - Eli Badica, coordonatoarea colectiei N’autor 

 

Brasov. Seara. O casa. O femeie in cada. Moby in boxe. Calm. Un barbat intra in cadru. Spune: Nu mai pot.

 

Momentul zero ruleaza repetitiv in mintea Rucsandrei Radu, o profesoara de romana de 36 de ani, moment care a sters cu buretele intregul viitor imaginat. In cele 24 de ore ramase pana la semnarea actelor de divort, naratoarea isi analizeaza viata – traumele, alegerile, despartirile si esecurile neasumate – si se lupta cu angoasele personale si cu fantomele trecutului, cu ideile preconcepute si cu perceptiile sociale mostenite. Cum mergi mai departe cand totul pare pierdut?

 

Romanul Mariei Orban incepe ca un film, in care se aude, de la inceput, un cantec: Porcelain (Moby) – deloc intimplator ales. Pe fondul unui sound linistitor, se vorbeste acolo despre o despartire intre doi oameni care au fost candva indragostiti unul de altul si despre ce inseamna ca, sub o aparenta serenitate, sa-ti iesi, de fapt, din minti (I'm going out of my mind, spune Moby). In Oameni mari, suferinta despartirii nu e deloc patetica si violenta (ca-n romanele de altadata!), ci subtil cotropitoare, ca un anestezic. O carte despre redescoperirea lumii prin descoperirea vulnerabilitatii si a singuratatii care, paradoxal, se pot rasturna intr-o iluminatoare regasire de sine. Nu doar un roman „de dragoste“ (cum s-ar spune), ci un roman frumos despre particulara sensibilitate a generatiei milenialilor. - Simona Popescu