Un ochi galben, rotund, cu o pupila neagra in mijloc. Un ochi care nu clipeste niciodata. Ca si cum baiatul ar privi o lumanare aprinsa in intuneric; nu mai vede decat acest ochi: copacii, gradina zoologica, cusca, totul a disparut. N-a mai ramas decat un singur lucru: un ochi de lup. Iar ochiul devine din ce in ce mai mare, din ce in ce mai rotund, ca o luna roscata pe un cer gol, avand in mijloc o pupila din ce in ce mai neagra, si mici pete de culori diferite care se ivesc in galbenul brun al irisului, ici o pata albastra (albastra ca apa inghetata sub cer), colo o strafulgerare aurie, scanteind ca o paieta.
Dar cea mai importanta e pupila. Pupila neagra!

„Ai vrut sa te uiti la mine, poftim, uita-te!"

Asta pare a spune pupila. Luceste cu o scanteiere teribila. Ca o flacara. „Chiar asa, isi zice baiatul: o flacara neagra!"

Si raspunde:

„Bine, Flacara Neagra, ma uit la tine, nu mi-e frica."

Degeaba creste pupila, degeaba invadeaza tot ochiul si arde ca un foc adevarat, baiatul nu-si intoarce privirea. Iar cand totul a devenit negru, cat se poate de negru, atunci descopera ceea ce nimeni inaintea lui n-a vazut in ochiul lupului: pupila e vie. E o lupoaica neagra, stransa colac in mijlocul puilor, si il priveste pe baiat maraind. Nu se misca, dar, sub blana lucitoare, o simti incordata ca o furtuna. Si-a dezvelit coltii orbitori. Extremitatile labelor frea-mata. O sa sara. Pe un baietel ca asta il inghite dintr-o imbucatura.

„E adevarat ca nu ti-e frica?"

E adevarat. Baiatul ramane acolo. Nu coboara privirea. Timpul trece. incet, foarte incet, muschii Flacarii Negre se destind. Intr-un tarziu, murmura printre colti:

„Bine, daca tii atata, uita-te cat vrei, dar nu ma deranja cat fac lectiile cu copiii, bine?"