"Am scris aceste poeme intr-o vreme de zbuciumare tacuta si de deznadejde tragica. Era vremea cind se sfarimau idealurile cu pornirea furioasa cu care trebuie sa se fi darimat odinioara idolii de pe altarele lor de marmura alba. Constiinta obsteasca palea; omul privea incruntat si trist. Cind constiinta suprema se stinge, se face noapte in suflete. Si soarele sta gata sa apuna. Razele sale din urma intindeau pe cerul odata limpede o mantie de purpura si aur. Multimea privea infiorata, caci apropierea intunerecului este totdauna infioratoare. Pe buzele sale vinete rugile triste erau soptite cu teama, ca intr-o biserica veche. Eu n-am fost decit un glas dintr-o multime." - STEFAN PETICA (1877-1904)

    Fragment din cartea de poezii de Stefan Petica:

  "Ochii mari si melancolici,
  Tristi de visele duioase,
  M-au privit odata dornici
  Pe sub gene matasoase.

  Si in calda tremurare
  Din adinca lor ispita,
  Ei pareau o ruga care
  Se inalta tainuita.

  Fata pala ca petala
  Rozelor de primavara
  Se-nclina cu ideala
  Rafaelica fecioara.

  De-al sau zimbet, ca si blindul
  Suflet imbatat de roua,
  Inflorea extatic gindul
  Fermecat de viata noua.

  Iar cu sbor de aripi fine
  Cobora pe raze clare
  Din inalturi cristaline
  Lin, albastra-nseninare.

  Si dorinta chinuita,
  Groaza mea de alta data
  Fu o umbra ratacita
  Peste-o seara parfumata." (Din ciclul "Fecioara in alb, II")